Posts Tagged ‘imaginaţie’

h1

ochiul sau pumnul cinematografic?

12/02/2010

O continuare la ideea de ieri despre libertate si inovatori, astăzi 11 februarie, se împlinesc 62 de ani de la decesul lui Sergei Eisenstein unul dintre regizorii pe care nu putem să-i uităm.

sergei eisenstein

sergei eisenstein


Colaborator al lui Meyerhold a insistat pentru schimbare, în teatru şi mai târziu în arta cinematografică. El este cel care a introdus teoria montajului de atracţie prin care combină reacţiile emotive cu filmări din unghiuri specifice, cu imagini de mulţime în mişcare, reuşind astfel o anume manipulare a spectatorului şi obţinând adevărate metafore cinematografice, exemplar este în acest sens „Crucişătorul Potemkin”.
O altă trăsătură a regizorului Eisenstein : refuza să lucreze cu actori profesionişti, castingurile lui efectuându-se între oameni de clasă socială apropiată cu cea a personajului. În plus credea că filmul nu necesita un scenariu, că la masa montajului se crează personajele şi intrigile, montajul fiind un element a posteriori
Întâlnim în filmele lui simboluri peste simboluri, spre exemplu în „Octombrie” regăsim simboluri religioase care se înlănţuie pentru a sublinia ideea comună a religiilor sau numeroase medalii şi decoraţii pentru a defini statul, în „Ivan cel groaznic” întâlnim ochiul ca simbol al adevărului, icoane reprezentantele bisericii ruse, soarele şi luna ca elemente complementare, iar personajele sunt asociate animalelor. Eisenstein se joacă împreună cu umbrele şi culorile în centrul simbolisticii. Imaginile din film sunt alb- negre pentru a trasa dualitatea caracterelor, iar culoarea din sfârşitul filmului rupe bariera dintre bine şi rău.
Arta lui Sergei Eisenstein constă într-un limbaj cu totul diferit de ceea ce existase până atunci, o colaborare între montaj, ritm, utilizarea culorii împreună cu alegerea luminozităţii. Cinematografia lui nu mai este doar film, ea cuprinde fotografie, filosofie, poezie şi artă picturală , această tehnică fiind una de tip «cine – poing » opusă celei lui Vertov « cine-oeil » după cum o definesc criticii.
Vertov (încă o coincidenţă, azi 12 februarie se împlinesc 55 de ani de la trecerea lui în nefiinţă),
vertov

vertov

a fost un alt avangardist rus. Colaborator al lui Eisenstein, împreună au încercat o analiză a realităţii prin camera de filmat.
Dziga Vertov a creat un nou limbaj cinematografic, autonom, eliberat de literatură şi teatru. A refuzat categoric modelul clasic al filmului bazat pe intrigă, considerând că „drama cinematografică este opiumul poporului”.
Asemeni lui Brecht foloseşte tehnica punerii în abis, planurile sale principale sunt dedicate portretelor. Asociază fotogramele imaginilor reale, înfăţişează regizorul în plin proces creator creând astfel un joc de imagini şi emoţii vizuale cu aceste elemete.
Vertov îşi suţine teoria cinematografică, „sunt un ochi, un ochi mecanic care arată lumea cum doar el însuşi poate să o vadă…vă descopăr lumea pe care n-o cunoaşteţi”,
ochiul vertov

ochiul vertov

în plan practic, mai cu seamă în „ Omul cu camera de filmat”, un film realizat în 1929, despre Moscova, care face parte din seria filmelor despre metropole realizate între anii
’20 –‘50, film în care lumea este într-un continuu dialog cu camera de filmat, oraşul şi oamenii descoperindu-se şi analizându-se reciproc.
Arta lui Vertov „cine-oeil”, un ochi care observă şi metaforizează lumea şi arta lui Eisenstein „cine-poing”, pumnul care îşi croieşte drum prin cunştiinţa privitorului şi care trebuie să pătrundă minţile până la victoria finală sunt două metode complementare de „subjugare” artistică şi raţională : o hipnoză optică a lui Vertov care face introducerea spre controlul cerebral intenţionat de Eisenstein.
Rămâne oare să alegem noi cum vrem să fim „înrobiţi”, cu „ochiul” sau cu „pumnul” ?

Anunțuri
h1

fasoane şi inovaţii teatrale

11/02/2010

Nu doar că astăzi sunt aniversaţi/comemorati patru inovatori, dar coincidenţa face să fie inovatori într-ale teatrului, limbajului.
E vorba de Arthur Miller

arthur-miller

arthur-miller

decedat la 10 februarie 2005, Bertolt Brecht
brecht

brecht

născut la 10 februarie 1898, Vsevolod Meyerhold
meyerhold

meyerhold

născut în 9/10 februarie 1874 şi Alexander Puskin
puskin

puskin

mort în 10 februarie 1837.
Puskin cunoscut ca inovator lingvistic a fost primul care a deschis Rusiei porţile limbii autohtone dând posibilitatea unui limbaj natural şi familiar în literatură .
De la Puskin reţinem în special lirica lui, Libertate face parte dintre poeziile dragi mie aşa că am să vă las câteva fragmente
Libertate, Odă, scrisă în 1817,în traducerea Ninei Cassian

Regină slabă a Cytherii,
Să-mi piei din ochi! Şi ieşi în faţă,
Tu, ce pe ţări cumplit îi sperii,
A libertăţii cîntăreaţă!
……………………
Arată-mi calea-acelui Gal
Cu-avînturile-i îndîrjite
Tu i-ai dat imnul trumfal
Prin aspre cumpene slăvite.
………………………………..
Spre moarte Ludovic urca.
Tăcut, norodu-n jur se strînge.
Şi capu-i dezgolit cădea
Pe eşafodul plin de sînge.
Tăcu şi legea şi popor.
Securea morţii va să cadă.
Şi purpura de-asupritor
Căzu pe Galia-ncătuşată.
…………………………….

Ca să rămân în cadrul teatrului, mă opresc cu gândul la Boris Godunov sub forma unei parţi din opera lui Modest Moussorgsky
De la pionieratul lui Puskin cu « vernacular speech » la pionieratul teatral nu e decât un drum, acela al imaginaţiei pe care ceilalţi trei omagiaţi ai zilei l-au făcut fiecare în parte spectaculos.
Bertolt Brecht se străduieşte să rupă iluzia în teatru îndemnând publicul şi actorul spre reflecţie, piesele lui devin astfel didactice . Teatrul său epic recadrează teatrul, iar actorul nu se mai identifică cu personajul pe care îl întruchipează , ci începe să reflecte asupra lui.
Sub influenţa expresionismului teatrul lui Brecht devine un mare spaţiu abisal unde actorii se detaşează de realitate pentru a o critica .În acest joc se creează o a doua scenă în prima în care personajele devin spectatori ai unei ficţiuni în prima ficţiune şi în care noi spectatorii ne întrebăm fiecare dacă nu suntem actorii sau personajele din mascarada creată în jurul nostru.
The Three Penny Opera e cunoscută prin reprezentarea de acest gen iar ca notă distinctivă în această piesă amintesc transformarea în musical . De altfel cunoscute sunt preluările reluate de Frank Sinatra Louis Armstrong sau Sammy Davis jr. ale baladei lui Mack the Knife
Al doilea inovator e Vsevolod Meyerhold care în anii ’30 montează piese între constructisim şi futurism punând în valoare o tehnică specială o modernizare a comediei dell’arte : biomecanics , un procedeu prin care Mayerhold aspiră la ideea de a da spectacolului exactitudinea geometrică a formei , facilitatea acrobatică şi vrea să menţină sportiv teatrul .
Această tehnică se bazează mult pe mimă, se inspiră din personaje ca arlechinul din comedia dell’arte şi din circ precum şi din teatrul actorilor ambulanţi.
Ultimul înscris în acest caré al inovatorilor , Arthur Miller a pus accentul pe emoţie : « You can’t make people see , unless you make them feel » spunea acesta din urmă .
Piesele sale descriu realitatea în detaliu, personajele sale devin mult mai importante decât acţiunea însăşi, scenele sunt familiale, se pune adesea problema moravurilor, a eticii, a relaţiilor interpersonale, fapt care joacă un rol asupra importanţei scopurilor acţiunii lor.
Miller stabileşte limite emoţionale care să creeze un alt fel de teatru, o implicare în rolul personajelor de natura morală, în această categorie se înscrie şi The crucible o alegorie a antimccarthismului care a fost ecranizată întâi cu un scenariu scris de Sartre, apoi cu screenplay-ul semnat chiar de autor cu referinţe la procesul vrăjitoarelor din Salem cu Simone Signoret si Yves Montand în rolurile principale în varianta din 1957 şi cu Daniel Day Lewis şi Winona Raider în varianta din 1993.
Creatorii şi inovatorii pot opta pentru diferite forme de reprezentare, mie îmi sunt dragi toate tehnicile încercate de ei, dar am o preferinţă aparte pentru Brecht.

h1

imaginaţia creativă:jack the D_ripper vs jack the R_ipper

28/01/2010

Dacă în urmă cu câteva zile îl comemoram pe Dali astăzi vreau să vă aduc aminte că 28 ianuarie e data la care s-a născut un alt inovator într-ale picturii, un reprezentant ( „Blue (Moby-Dick)” 1943)al expresionismului abstract, Jackson Pollock
Supranumit „Jack the dripper”, datorită metodei sale de a picta

 dripping

dripping


Pollock a făcut un pas înainte în descoperirea de noi principii de descărcare emoţională şi de revelare a universului interior al omului modern, aflat într-o continuuă criză(„Composition with oval forms” 1934-1938) existenţială. Astfel, în faţa pânzei albe descoperă o nouă metodă artistică, aceea de colorare prin picurare şi scurgere, în căutarea unei noi ordini ( „The key” 1946) şi a unui sens, ascunse în subconştientul artistului
jackson pollock

jackson pollock


Pollock a produs peste 700 de tablouri dintre care cel pictat în 1948, purtând ca titlu„numărul 5” s-a vândut cu 140 milioane de dolari în 2006.
Am spus „Jack the dripper”, forma poreclei aminteşte implicit de „Jack the ripper”, referinţa umoristică spre celebrul şi misteriosul asasin londonez care deborda de imaginaţie (macabră din păcate) şi care a reuşit tot printr-o metodă neconvenţională să-şi atragă o adevărată notorietate. Între Jack the ripper şi Jack the dripper există nu doar o asemănare lexicală ci şi una socială ambii au avut un impact de tip „şoc” faţă de societate şi o influenţă psihică asupra căutărilor interioare ale individului, dar paralela este doar la nivel imagistic fiindcă moral cei doi Jack nu mai au nimic în comun, poate doar contradicţiile critice
jack D

jack D

şi misterul să îi mai alăture peste timpuri
jack R

jack R


În schimb, îmi trece prin minte că imaginaţia noastră ca metodă de reflectare a subconştientului poate îmbrăca haina lui Jack R sau pe cea a lui Jack D, depinde fiecare ce alege: pânza sau cuţitul.

h1

30 iulie – PS I Love You

30/07/2009

Poftiţi şi alegeţi dintre sărbătoriţii de astăzi. Cum sunt pe fugă, am să vă las pe voi să faceţi conexiuni între ei să vedem unde ajungem. Poate la poezie, la amintiri , la destăinuri sau rămânem la muzică.

Sincer, aş fi bucuroasă să vă lăsaţi imaginaţia să zburde (sic!), fiindcă tot vorbeam în postul anterior că orice este posibil cu ajutorul imaginaţiei, şi să conturaţi o poveste plecând de la muzichiile aduse azi, am putea să-i spunem „P.S. I love you ” să rămânem în tonul filmului cu Hilary Swank.

It’s up to you!

Paul Anka

Kate Bush

Calogero

Hilary Swank

h1

se faire trancher l’œil sau schimbarea opticii, orice este posibil cu ajutorul imaginaţiei

29/07/2009

Totul porneşte de fapt de la interpretarea pe care ochiul nostru, organul recepetiv vizual o dă imaginii, de modul în care urechea percepe sunetul şi de capacitatea noastră de a da sensuri şi forme acestora.

Misterul este intriga acestor universe, deznodământul ne aparţine, iar muzica pe care o aud de câte ori mă opresc în aceste dimensiuni e :

Pentru că azi se împlinesc 26 de ani de la decesul lui Luis Bunuel, el este cel care ne va conduce în universurile în care totul depinde de interpretarea oculară, într-o epocă de aur, „L’age d’or”, adevărat chef-d’œuvre al cinematografiei suprarealiste, proiectat în anul 1930 şi interzis până în 1981 datorită apropourilor evidente faţă de creştinism, reguli şi morală.

Doi amanţi care trăiesc o dragoste efemeră şi care nu ţin cont de convenţii de nicio natură fie ea socială, familială sau de interdicţii religioase ori sexuale.

Libertate totală, despre asta vorbesc cei doi scenarişti ai filmului, cine altcineva decât Dali şi Bunuel, prin scenele alegorice interpretate de Gaston Modot şi Lya Lys, alături de vocea lui Paul Eluard.

Alegoriile sunt presărate cu umor negru şi muzică clasică ( Beethoven, Mozart, Richard Wagner, Franz Schubert ).

Şi evident că nu rezist tentaţiei şi mă mai opresc asupra unui alt film, un scurt metraj de fapt, tot în scenariul celor doi (Dali şi Bunuel) şi care poate fi considert drept manifest al suprarealismului, Un chien andalou.

Cei doi au ales imagini suprizătoare care le treceau instantaneu prin minte îndepărtând orice imagine care putea avea legătură cu noţiuni şi cunoştiinţe dobândite de ei anterior prin educaţie sau cultură.

Apărut în 1928, filmul a şocat prin scena ochiului, scenă terifiantă care de altfel i-a şi atras cenzura în multe ţări.

Tranşarea ochiului apare din primele minute din film, Bunuel cu ajutorul unei lame de ras secţionează ochiul unei femei( de fapt s-a folosit un ochi de bovină).
Scena este de altfel cea mai importantă din film şi cea care va duce la înţelegerea mesajului artistic.

Mă întorc la ceea ce spuneam la început, ochiul este organul receptiv, însă pentru a putea vedea lucrurile din altă perspectivă trebuie schimbată modalitatea de recepţionare a informaţiei. Asta ne transmite Bunuel şi Dali, acesta este suprarealismul, modul de a privi diferit.

Avertismentul brutal pe care îl face Bunuel coincide de fapt cu modul de apariţie al suprarealismului şi exprimă necesitatea unei transformări bruşte a privirii receptorului.

Filmul abundă în elemente simbolice regăsite de altfel şi în pictura lui Dali : măgarul mort, pianul, erotismul, furnicile, dentelaria de Vermeer.

Păstrând tenta „neagră” amintesc astăzi de actriţa Maria Ouspenskaya, născută tot în 29 iulie şi cunoscută în rolul ghicitoarei Maleva din The Wolf Man (1941) şi din Frankenstein Meets the Wolf Man (1943).

The Wolf Man după un scenariu scris de Curt Siodmak în regia lui George Waggner cu Lon Chaney, Béla Lugosi şi Maria Ouspenskaya, este un horror clasic.

Universul negru, al misterului şi terorii ne deschide aici porţi spre tematica identităţii şi spre cunoaşterea de sine, iată aşadar o modalitate antecedentă suprarealismului de schimbare a opticii. Şi mă duc cu gândul la Hesse şi la autocunoaştere, dar despre „Lupul de stepă” am să revin într-o altă postare.

Tot în tematica aceasta se încadrează şi picturile Ximenei Armas născută la 29 iulie 1946 la Santiago de Chile şi stabilită în Franţa, a cărei operă se ascunde, musteşte de mister.

Ximena Armas nu dezvăluie nimic, personajele sale se îmbracă în umbră, umbra este cea care ne atrage în universul oniric al artistei care ne învăluie şi ne captează atenţia incitându-ne să descoperim sensuri şi simboluri, să privim tablourile din toate unghiurile posibile, cu un ochi dezbrăcat de frustrări şi idei preconcepute.
inquietude- ximena armas

Personajele sale sunt vag prezentate, diafan şi sumbru totodată, poate tocmai datorită sorgintei lor onirice. Pictura ei mi se pare de-a dreptul poezie. O privire a unui „ochi secţionat” în centrul universului lor ne poate vorbi despre visele noastre în care subiectul (noi ) se apropie de obiectiv fără a-l atinge, sporind astfel intensitatea tentaţiei.

Şi pentru ca universul acesta al lucrurilor altfel privite să poată fi cuprins mai uşor m-am gândit să-l aşez într-o matrice, poate fi ea spirală pentru a continua ideea eternităţii de ieri, poate fi una lirică. Deşi net diferită de universul creat anterior, rămâne matrice primitoare fiindcă depinde de ochiul care o priveşte şi o transformă în imaginaţie.

Matricea aparţine unui poet american, Stanley Kunitz, care ar fi împlinit azi 104 ani, dar care a dispărut în 2006, şi care a primit Bollingen Prize pentru activiatea sa poetică de-a lungul vieţii.

The Layers

I have walked through many lives,
some of them my own,
and I am not who I was,
though some principle of being
abides, from which I struggle
not to stray.
When I look behind,
as I am compelled to look
before I can gather strength
to proceed on my journey,
I see the milestones dwindling
toward the horizon
and the slow fires trailing
from the abandoned camp_sites,
over which scavenger angels
wheel on heavy wings.
Oh, I have made myself a tribe
out of my true affections,
and my tribe is scattered!
How shall the heart be reconciled
to its feast of losses?
In a rising wind
the manic dust of my friends,
those who fell along the way,
bitterly stings my face.
Yet I turn, I turn,
exulting somewhat,
with my will intact to go
wherever I need to go,
and every stone on the road
precious to me.
In my darkest night,
when the moon was covered
and I roamed through wreckage,
a nimbus-clouded voice
directed me:
„Live in the layers,
not on the litter.”
Though I lack the art
to decipher it,
no doubt the next chapter
in my book of transformations
is already written.
I am not done with my changes.

Stanley Kunitz spunea :””The imagination is a deep-sea diver that rakes the bottom of the poet’s mind and dredges up sleeping images. . . If we go deep enough, we may discover the secret place where our key images have been stored since childhood.”
Imaginaţia este un fel de prelungire a ochiului, secţionarea ochiului înseamnă eliberarea imaginaţiei, iar universul pe care l-am construit aici sper să reprezinte lama lui Bunuel, care taie în realitatea vie şi lasă misterul şi imaginaţia să se desfăşoare.

Bonus pentru că aţi avut răbdare cu această postare; imaginaţia dă formă până şi imposibilului :
„Faro faro l’impossibile
che per te diventa possibilita
saro saro imprevedibile…..
bacero i tuoi piedi stanchi e dormirai ”

h1

Atonement- filmul sau cartea?

20/07/2009

Am spus că revin la „Atonement” după ce termin cartea. Iată şi momentul în care trebuie să mărturisesc, „Ispăşire” e una dintre cărţile care trebuie citite înaintea vizionării filmului,fiindcă de data aceasta cuvântul şi nu imaginea este cel care da forţă şi credibilitate istorisirii. Dacă n-aş fi citit cartea, m-aş fi împotmolit sau cel puţin aş fi ieşit din vraja construită de Joe Wright în finalul filmului, dar m-a salvat cartea, pentru că lectura permite o trecere mult mai naturală din planul real în planul fictiv şi invers.

Deşi un film foarte bun, care a şi luat Oscarul pentru Best Original Score la a optzecea ediţie a premiilor Academiei, sfârşitul poate bulversa prin îmbinarea planurilor şi mulţi dintre cei care au vizionat filmul s-au declarat controversaţi de suprapunerea planului fictiv cu cel real. De urmărit în film îndeaproape scenele de război care sunt extrem de mişcătoare, reale şi care mie mi-au amintit de „Saving private Ryan” (Steven Spielberg ) prin veridicitatea lor şi încărcătura emotivă. În rest, filmul urmăreşte îndeaproape cartea şi nu există schimbări la nivelul firului narativ. Chiar dacă am spus că e dificil de acceptat îmbinarea planurilor în final, trecerea de la povestirea în sine la momentul apariţiei scriitoarei care vorbeşte despre compilaţia făcută între imaginaţie ca modalitate de ispăşire şi drama în sine, este bine făcută.

Cei care aţi văzut „Proud and prejudice” vă veţi întâlni oarecum cu aceeaşi atmosferă englezească, fiind opera aceluiaşi regizor şi având prezenţa actriţei Keira Knightley în ambele producţii, nici nu e de mirare. Unul dintre cei care au dat valoare filmului este actorul James McAvoy ( alias Robbie), pe care îl ştiu din „Becoming Jane” şi din „The Last King of Scotland” ( un alt film despre care merită să vorbim) şi în care pentru mine a fost o revelaţie.

Să revenim la carte, „Ispăşire”, scrisă de Ian McEwan în 2001, e una dintre cele mai bune nuvele ale lui. Acţiunea începe în 1935 în Anglia, unde o fetiţă cu veleităţi de scriitoare, Briony Tallis, pregăteşte o piesă „Suferinţele Arabellei”, în cinstea vizitei fratelui său mai mare Leon.

Cecilia, sora sa cea mare, proaspăt absolventă de Cambridge trece printr-o tensiune sufletească legată de dorinţa ei de a părăsi căminul familial şi atracţia pe care o simte faţă de prietenul său din copilărie, fiul unui angajat al familiei Tallis şi protejatul tatălui ei, Robbie Turner.
La conac sunt prezenţii verişorii: gemenii Pierrot şi Jackson şi sora lor mai mare Lola, precum şi prietenul lui Leon, Paul Marshal, magnatul unei fabrici de ciocolată şi doamna Tallis. Nuvela abordează mai multe teme în paralel: relaţia dintre autor şi operă, dragostea, moartea, libertatea, pacea şi războiul, precum şi ispăşirea, tema principală care dă şi tilul cărţii.

În fond povestea e destul de complicată: Briony surprinde o scenă tensionată dintre Cecilia şi Robbie în faţa fântânii, scenă în care cei doi se izbesc de atracţia pe care o au unul faţă de celălalt, dar o neagă cu desăvârşire şi Briony cu imaginaţia sa debordantă o interpretează ca fiind o luptă a două personalităţim o luptă cu tentă sexuală. Invitat la cină, odată cu sosirea fratelui cel mare, Robbie pregăteşte o scrisoare prin care intenţiona să calmeze spiritele între el şi Cecilia. Scrisoarea devine intriga firului narativ fiindcă într-un moment de neatenţie Robbie încurcă scrisoarea cu alta, scrisă într-un moment de revelaţie sentimentală şi de reverie în care işi declara atracţia sexuală faţă de Cecilia. Briony fiind aleasă ca mesager, citeşte scrisoarea şi o interpretează, ţinând cont de momentul de tensiune văzut de la fereastra camerei dintre cei doi tineri, ca fiind un semn al unei devianţe sexuale pe care o manifestă Robbie.

Mai târziu în timpul cinei surprinde o scenă de dragoste între cei doi, interpretată din nou ca pe un atac asupra surorii sale mai mari. Încet imaginaţia fetei va aluneca pe un alt făgaş şi-l va decreta pe Robbie drept un atacator şi maniac sexual. Coincidenţa face ca în seara respectivă gemenii să fugă de la familia Tallis şi toată lumea să pornească în căutarea lor. Profitând de întuneric, Paul, care deja işi manifestase discret atracţia faţă de Lola, accede la puritatea ei. Întâmplarea face ca Briony să suprindă scena, însă nici ea nici Lola nu sunt conştiente de identitatea autorul ei. Alimentată deja de faptele anterioare, Briony conclude că ar fi vorba de Robbie, şi chiar dacă acesta revine la conac cu gemenii recuperaţi, ca urmare a declaraţiei lui Briony, cea obsedată de ordine şi îndepărtată de existenţa răului sub orice formă, este arestat şi condamnat la închisoare.

« Briony era un altar închinat demonului ce-o stăpănea: ferma model răspăn-dită pe un pervaz lat de fereastră era populată cu animalele obişnuite, dar toate întoarse cu faţa în aceeaşi direcţie – către stăpăna lor ~, ca şi cum erau gata să intoneze un imn, şi pînă şi găinile stăteau frumos aliniate. De fapt, camera lui Briony cra unica încăperc ordonată din întregul cat de sus al casei. Păpuşile cu spatele drept din pala-tele cu multe odăi păreau să aibă instrucţiuni severe să nu atingă pereţii; diferitele figurine de mărimea unui deget de pe măsuţa ei de toaletă -cowboys, pescuitori de perle, şoricei umanoizi -îţi sugerau, prin şirurile drepte şi alinierea în adăncime, o armată de voluntari în aşteptarea comenzilor. Gustul pentru miniaturi era una dintre trăsă-turile unui spirit ordonat. Alta era pasiunea pentru secrete: într-un preţuit secretaire lăcuit, dacă apăsai capătul unei încuietori de forma unei cozi de porumbiţă, se deschidea un sertar secret; păstra acolo un jurnal închis cu o clamă şi un carnet de însemnări notate într-un cifru inventat de ea. într-un seif de jucărie, ce se deschidea prin formarea unui cod cu cinci cifre, numai de ea ştiut, păstra scrisori şi ilustrate. o cutiuţă veche de tablă, pentru mărunţiş, stătea ascunsă sub o scîndură detaşabilă a duşumelei, sub pat. In ea se găseau comori vechi de patru ani, de la cea de a noua aniversare a ei, cînd îşi începuse colecţia: o ghindă-mutant dublă, o bucăţică de „aurul nebunului”1, un descăntec pentru produ-cerea ploii, cumpărat la un bălci, un craniu de veveriţă, uşor ca o frunză… Dar sertarele secrete, jurnalele cu cheiţă şi sistemele criptografice nu-i puteau ascunde lui Briony un adevăr simplu — că nu deţinea nici un secret. Dorinţa de a trăi într-o lume armonioasă, bine organizată, îi refuza posibilitatea de a se purta nechibzuit şi rău. Mutilările şi distrugerile erau prea haotice pentru gustul ei şi cruzimea nu-i stătea în fire. Statutul ei de odor unic, dimpreună cu relativa izolare a casei Tallis, o tineau departe -cel puţin în nesfîrşitele vacanţe de vară – de intrigile de fetişcane puse de obicei la cale între prietene. »)

Evenimentele mondiale se precipită şi începe al doilea război mondial, după trei ani petrecuţi în închisoare, Robbie este eliberat cu condiţia înrolării în armată, Cecilia între timp îşi părăseşte familia şi devine asistentă medicală, păstrând legătura cu Robbie prin scrisori. Înainte de plecarea acestuia pe frontul francez cei doi se întâlnesc pentru scurt timp şi chiar dacă Robbie rămâne neîncrezător la viitorul relaţiei lor se despart promiţându-şi unul altuia regăsirea, fapt care îl va determina pe Robbie să lupte pentru supravieţuire în război

« Turner făcu un pas înapoi. Pe urmă începu să alerge. în timp ce se împleticea printre brazde, începu atacul. Solul cleios i se prindea de bocanci. Numai în coşmaruri mai avusese picioarele atît de grele. o bombă căzu pe şosea, dar departe, în centrul satului, unde se aflau camioanele. însă un şuierat îl ascundea pe altul şi o altă bombă lovi ogorul înainte ca el să fi apucat să se arunce pe burtă. Explozia îl purtă pe sus cîteva picioare şi-l aruncă în ţărănă, cu faţa în jos. Cînd îşi reveni, gura, nasul şi urechile îi erau astupate cu pămănt. Incercă să-şi cureţe gura, dar nu avea salivă. Se folosi de un deget, dar era şi mai rău. îi venea să vomite din cauza noroiului, apoi chiar degetul său îl facu să se înece. îşi suflă ţărăna din nas. Noroiul ieşit pe nări îi astupă gura. Dar pădurea era aproape, iar în ea tre-buiau să fie părăuri, căderi de apă şi lacuri. îşi imagină un paradis. Cînd se auzi iarăşi urletul tot mai putemic al unui Stuka în picaj, se trudi să determine locul de unde venea. Sau era sirena de încetarea alarmei ? Gîndurile i se împăienje-neau. Nu putea nici să scuipe, nici să înghită, respira cu dificultate şi nu reuşea să gîndească. Pe urmă, văzîndu-l pe fermierul care continua să aştepte răbdător cu căinele său sub copac, îşi aminti totul şi se întoarse să privească înapoi. Pe locul unde se aflaseră femeia cu băiatul se căsca un crater. Zărindu-l, îşi spuse că ştiuse de la bun început. De aceea plecase de lîngă ei. Datoria lui era să supravieţuiască, deşi uitase de ce. Continuă să meargă către pădure. »

În Franţa aliaţii sunt înfrânţi şi ne reîntâlnim cu Robbie în drum spre Dunkerque unde aceştia se retrăgeau pentru a se întoarce în Anglia. Partea a treia ne-o înfăţişează pe Briony care renunţă la studiile la Cambridge şi devine asistentă medicală, timp în care continuă să scrie.

«în sertarul dulăpiorului de lîngă pat ţinea un caiet cu foi de maculator şi coperte de carton ce imita marmura. o sfoară cu un creion la capăt era lipită de cotor. Folosirea tocului cu cerneală în pat era interzisă. îşi începuse jurnalul la sfărşitul primei zile de instruire preliminară şi în majoritatea zilelor reuşea să scrie cel puţin zece minute înainte de stingere. Notiţele ei constau din profesiuni de credinţă artistice, plîngeri despre fleacuri, schiţe de portret şi relatări banale despre întîmplările zilei, care alunecau pe nesimţite tot mai mult în fantezie. Rareori recitea ceea ce scri-sese, dar îi plăcea să răsfoiască paginile pline. Aid, dincolo de ecusonul cu numele şi de unifonnă, se găsea eul ei autentic, tezaurizat în taină, acu-mulat pe tăcute. Nu-i dispăruse încăntarea cu care vedea, încă din copilărie, paginile acoperite de scrisul ei. Aproape că nu conta ce anume scrisese. Deoarece sertarul nu avea încuietoare, avea grijă să deghizeze descrierile pe care i le facea sorei Drummond. De asemenea, schimba numele pacienţilor. Odată schimbate numele, îi venea mai uşor să modifice împrejurările şi să născocească. li plăcea să aştearnă pe hărtie ceea ce-şi imagina că sunt gîndurile ei răzleţe. N-a’vea nici o obligaţie să spună adevărul, nu promisese nimănui că va scrie o cronică. Acel caiet era unicul loc unde se simţea liberă. Construia isto-rioare – nu foarte convingătoare şi cam prea îngrijit fonnulate – avîndu-i în centru pe oamenii din salon. o vreme se imaginase pe sine însăşi ca pe un fel de Chaucer medical, în ale cărui saloane se îngrămădeau cele mai colorate feluri de oameni: tăinuitori, beţivani, boşorogi, mirono-siţe, inşi ce aveau de împărtăşit secrete sinistre. în anii următori avea să regrete că nu fusese mai generoasă cu amănuntele, că nu-şi consti-tuise o rezervă de material brut. I-ar fi prins bine să ştie ce se întîmplase, cum arătase scena, cine fusese prezent, ce se spusese. Dar, la vremea scrierii lui, jumalul îi apărase demnitatea: poate că avea înfaţişare de soră medicală, poate că trăia o viaţă de soră medicală, dar era de fapt o scriitoare importantă în travesti. Şi, într-o vreme cînd era departe de tot ceea ce cunoştea – de familie, de cămin, de prieteni -, scrisul repre-zenta firul continuităţii. Era tot ce facuse ea bine vreodată. Erau rare momentele zilei cînd mintea îi putea vagabonda în voie. Uneori era trimisă cu treabă la dispensar, unde trebuia să aştepte întoarcerea farmacistului. Atunci se furişa pe coridor pînă pe casa scărilor, unde o fereastră dădea spre fluviu. Imperceptibil, greutatea trupului i se muta pe piciorul drept, în timp ce privea clădirea Parlamen-tului fară s-o vadă, gîndindu-se nu la jurnalul ei, ci la o povestire mai lungă trimisă unei reviste »

Briony participă la nunta Lolei cu Paul Marshal şi descoperă adevărul din noaptea în care îl condamnase pe Robbie. Ea încearcă să vorbească despre acest lucru cu sora ei şi Robbie reuniţi pentru puţin timp înainte de plecarea în război. Mezina se dovedeştea fi profund marcată de greşala făcută şi promite să facă toate demersurile pentr a-şi răscumpăra vina din copilărie şi a restaura notorietatea lui Robbie.

O ultimă parte schimbă registrul temporal şi ne găsim în anul 1999 cu Briony la o reuniune în cinstea celor 77 de ani ai săi. Ajunsă scriitoare de prestigiu, Briony, bolnavă de demenţă vasculară îşi prezintă ultima nuvelă, una autobiografică, prin care încearcă să dea o şansă livrească, imaginară, fericirii cuplului Cecilia-Robbie. Mărturisirile autoarei ne indică faptul că adevăraţii Robbie şi Cecilia nu s-au mai văzut după întâlnirea lor fugară de la începerea războiului, Robbie murise de septicemie aşteptând retragerea la Dunkerque, iar câteva luni mai târziu Cecilia moare în urma atacului cu bombă de la Balham Underground station.
Cât despre Briony, ni se precizează că aceasta nu a avut curajul niciodată să mărturisească adevărul surorii ei.

Pentru că McEwan consideră autorul un fel de Dumnezeu care poate dicta modul în care se desfăşoara viaţa personajelor sale, Briony hotărăşte să încheie nuvela cu reîntâlnirea celor doi care supravieţuiesc războiului şi încep o viaţă nouă pe coasta mării, având satisfacţia că a dat o şansă iubirii în plan imaginar, însă conştientă că ispăşirea ei nu se va obţine într-o lume imaginară va fi bântuită întreaga viaţă de întorsătura pe care au luat-o faptele în urma intervenţiei ei din copilărie.

„Mi-a trecut prin minte că de fapt n-am călătorit chiar atît de departe de cînd am scris piesulicea aceea. Mai corect spus, am facut un ocol uriaş şi m-am întors de unde am pornit. Numai în ultima versi-une îndrăgostiţii au parte de un final fericit, stînd unul lîngă celălalt pe un trotuar din sudul Londrei, în timp ce eu mă îndepărtez. Toate versiunile anterioare fuseseră nemiloase. Acum însă nu mă mai pot gîndi la ce mi-ar servi dacă, să zicem, aş încerca să-mi conving cititorul, direct sau indi-rect, că Robbie Turner a murit de septicemie pe dunele din Bray, la 1 iunie 194o, sau că Cecilia a fost ucisă în luna septembrie a aceluiaşi an de bomba care a distrus staţia de metrou Baliam. Că eu nu i-am întălnit în anul acela. Că marşul meu de-a curmezişul Londrei s-a sfîrşit la bisericuţa de pe Clapham Common, de unde laşa de Briony s-a întors pe jos înapoi la spital, neputînd da ochii cu îndurerata ei surioară. Că scrisorile îndră-gostiţilor sunt în arhivele Muzeului de Război. Cum ar putea toate astea constitui un final ? Ce speranţă sau satisfacţie i-ar produce cititorului o astfel de relatare ? Cine ar fi dispus să creadă că ei doi nu s-au mai întălnit niciodată, că iubirea lor nu s-a împlinit ? Cine ar fi dispus să o creadă, în afara adepţilor celui mai sumbru realism ? Nu le-aş putea face una ca asta îndrăgostiţilor. Sunt mult prea bătrînă, prea înspăimăntată, prea îndrăgos-tită de zdreanţa de viaţă care mi-a mai rămas-Sunt ameninţată de fluxul uitării progresive, urmat de ştergerea totală a memoriei. Nu mai am curajul pesimismului de altădată. După moartea mea şi a celor doi Marshall, cînd romanul va fi publicat, noi vom exista doar ca produse ale ima-ginaţiei mele. Briony va fi o născocire în aceeaşi măsură ca şi amanţii care împărţeau un pat în Baliam, scandalizînd-o pe proprietăreasă. Niniănui nu-i va păsa care evenimente sau care persoane anume au fost reprezentate inexact ca să iasă un roman. Ştiu că există un tip de cititor care nu se poat6 răbda să nu întrebe : dar ce s-a întîmplat cu adevărat Răspunsul este simplu: îndrăgostiţii supravieţuiesc şi înfloresc. cîtă vreme va mai exista un singur exemplar, o singură dactilogramă a versiunii finale, imprevizibila şi spontana mea soră şi prinţul ei medical vor continua să trăiască şi să se iubească. lată adevărata problemă a acestor cincizeci şi nouă de ani: cum poate romanciera să dobăn-dească măntuirea cînd, cu puterea ei absolută de a decide finalurile, ea este şi Dumnezeu? Nu există nimeni, nici un fel de entitate sau for superior, la care să poată apela, cu care să se poată reconcilia, care s-o ierte. Nu există nimic în afara ei. Ea a stabilit, prin puterea imaginaţiei, limitele şi termenii. Nu există ispăşire pentru Dumnezeu şi nici pentru romancieri, chiar dacă sunt atei. A fost dintotdeauna o misiune impo-sibilă – tocmai aici e buba. încercarea înseamnă totul. Stau de mult la fereastră, simţind cum valurile de oboseală îmi alungă bruma de putere rămasă în trup. Podeaua parcă mi se ondulează sub picioare. Am urmărit cum lumina zorilor scoate din beznă parcul şi podurile de pe lacul dispărut. Am privit aleea lungă şi îngustă pe care l-au dus poliţiştii pe Robbie în ceaţa albă. îmi place să cred că faptul că-mi las eroii să trăiască şi să fie împreună în final nu înseamnă slăbiciune sau fugă de răs-pundere, ci un ultim act de dăruire, o luare de poziţie împotriva uitării şi disperării. Le-am dat fericire, dar n-am fost atît de egocentrică încît să-i fac să mă şi ierte. Nu chiar, nu încă. Dacă aş avea puterea vrăjitorească să-i oblig să participe la aniversarea mea… Robbie şi Cecilia, încă vii, încă îndrăgostiţi, aşezaţi unul lîngă celălalt în bibliotecă, zămbind în timp ce asistă la reprezen-taţia cu Suferinţele Arabellei. Nu este imposibil. Dar acum trebuie să dorm.“

McEwan ne înfăţişează practic o lume în care imaginaţia se doreşte a fi mântuitoare, dar se totodată este cea care produce infernul în cazul în care se abate grav de la realitate.

Imaginaţia imatură a fetiţei Briony este cea care conduce la sfârşitul tragic, este imaginaţia oricărei persoane care nu cunoaşte lumea reală şi n-o înţelege. McEwan pare să tragă un semnal de alarmă asupra „lumii reale false”, fabricate impulsiv şi fără responsabilitate. Pare să vorbească despre prăpastia în care poată să cadă orice autor de a contura lumi irespoisabile care duc la drame spirituale.

„Ispăşire” este o carte despre dragoste, despre război, despre relaţiile umane, despre imaginaţie, dar în primul rând o carte despre carte, despre scriere şi modul în care imaginaţia scriitorului poate influenţa direcţia evenimentelor şi tragismul situaţiilor. Nuvela e foarte captivantă, fiecare parte a ei susţine o tensiune specifică prin care autorul ne ţine aproape . Caracterele, atmosfera, descrierile, intriga şi intervenţia autorului direct în nuvelă, toate creează o magie care ne împiedică să ne despărţim de eroii noştri.

Revin la film pentru a vă da încă un motiv să-l vedeţi. Cum încărcătura sentimentală a cărţii este de valoare, regizorul a avut grijă să o redea şi în film, şi pentru că vorbisem zilele trecute despre cel mai frumos sărut cred că „Atomement” ar fi putut concura cu cele amintite pentru sărutul de la finalul întâlnirii precedente plecării în război dar şi pentru scena de dragoste din bibliotecă, la „the best love scene ever”, însă promit o postare specială în care să discutăm acest capitol.
Până atunci aştept părerile voastre: Ce alegeţi filmul sau cartea?

h1

inspiraţie, muzică şi dragoste

04/03/2009

Oare cum ne dezvăluim mai bine în faţa celorlalţi? Cum putem comunica indirect adevărata natură a sufletului nostru, micile noastre pasiuni şi secrete, ceea ce ne hrăneşte setea de cunoaştere şi ceea ce ne mângâie sufletul? Calendarul de astazi este unul muzical, muzica este o modalitate de comunicare indirectă, putem să transmitem o particică din noi prin muzică, cum la fel de bine putem face asta prin pictură sau fotografie, prin artă în general. În momentul în care acestea se alătura unele altora, şi sunt folosite ca schimb de idei şi sentimente comunicarea se transformă în comuniune. În această idee aş vrea să continuăm experimentul legat de inspiraţie din postul cu fotografiile lui Haas, din din 2 martie, dar de data asta am să vă las doar muzica, aştept gândul vostru legat de melodia respectivă sau asocieri cu picturi, fotografii, poezii pentru a vedea până unde putem împinge inspiraţia şi cât de mult reuşim să cumunicăm sau dacă intrăm în comuniune artistică.
Aniversaţii zilei de astăzi sunt :
Antonio Vivaldi, Nikolaï Rimski-Korsakov, Chris Rea, Umberto Tozzi
Eu am să îi clasez în două măsuri sentimentale:
1.anotimpul iubirii
-soarele de primăvară al lui Rimski-Korsakov

-vara lui Chris Rea

-inima tomnatică a lui Umberto Tozzi

-iarna cu mască a lui Vivaldi

2. femeia
-Şeherezada lui Rimski-Korsakov

-armonia albastră a lui Chris Rea
-mandolina caldă a lui Vivaldi
-idealul lui Umberto Tozzi

acum rămâne să aduceţi voi gândul care prinde aripi din muzica lor.

  • cadran

    Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031