Am spus că revin la „Atonement” după ce termin cartea. Iată şi momentul în care trebuie să mărturisesc, „Ispăşire” e una dintre cărţile care trebuie citite înaintea vizionării filmului,fiindcă de data aceasta cuvântul şi nu imaginea este cel care da forţă şi credibilitate istorisirii. Dacă n-aş fi citit cartea, m-aş fi împotmolit sau cel puţin aş fi ieşit din vraja construită de Joe Wright în finalul filmului, dar m-a salvat cartea, pentru că lectura permite o trecere mult mai naturală din planul real în planul fictiv şi invers.
Deşi un film foarte bun, care a şi luat Oscarul pentru Best Original Score la a optzecea ediţie a premiilor Academiei, sfârşitul poate bulversa prin îmbinarea planurilor şi mulţi dintre cei care au vizionat filmul s-au declarat controversaţi de suprapunerea planului fictiv cu cel real. De urmărit în film îndeaproape scenele de război care sunt extrem de mişcătoare, reale şi care mie mi-au amintit de „Saving private Ryan” (Steven Spielberg ) prin veridicitatea lor şi încărcătura emotivă. În rest, filmul urmăreşte îndeaproape cartea şi nu există schimbări la nivelul firului narativ. Chiar dacă am spus că e dificil de acceptat îmbinarea planurilor în final, trecerea de la povestirea în sine la momentul apariţiei scriitoarei care vorbeşte despre compilaţia făcută între imaginaţie ca modalitate de ispăşire şi drama în sine, este bine făcută.
Cei care aţi văzut „Proud and prejudice” vă veţi întâlni oarecum cu aceeaşi atmosferă englezească, fiind opera aceluiaşi regizor şi având prezenţa actriţei Keira Knightley în ambele producţii, nici nu e de mirare. Unul dintre cei care au dat valoare filmului este actorul James McAvoy ( alias Robbie), pe care îl ştiu din „Becoming Jane” şi din „The Last King of Scotland” ( un alt film despre care merită să vorbim) şi în care pentru mine a fost o revelaţie.
Să revenim la carte, „Ispăşire”, scrisă de Ian McEwan în 2001, e una dintre cele mai bune nuvele ale lui. Acţiunea începe în 1935 în Anglia, unde o fetiţă cu veleităţi de scriitoare, Briony Tallis, pregăteşte o piesă „Suferinţele Arabellei”, în cinstea vizitei fratelui său mai mare Leon.
Cecilia, sora sa cea mare, proaspăt absolventă de Cambridge trece printr-o tensiune sufletească legată de dorinţa ei de a părăsi căminul familial şi atracţia pe care o simte faţă de prietenul său din copilărie, fiul unui angajat al familiei Tallis şi protejatul tatălui ei, Robbie Turner.
La conac sunt prezenţii verişorii: gemenii Pierrot şi Jackson şi sora lor mai mare Lola, precum şi prietenul lui Leon, Paul Marshal, magnatul unei fabrici de ciocolată şi doamna Tallis. Nuvela abordează mai multe teme în paralel: relaţia dintre autor şi operă, dragostea, moartea, libertatea, pacea şi războiul, precum şi ispăşirea, tema principală care dă şi tilul cărţii.
În fond povestea e destul de complicată: Briony surprinde o scenă tensionată dintre Cecilia şi Robbie în faţa fântânii, scenă în care cei doi se izbesc de atracţia pe care o au unul faţă de celălalt, dar o neagă cu desăvârşire şi Briony cu imaginaţia sa debordantă o interpretează ca fiind o luptă a două personalităţim o luptă cu tentă sexuală. Invitat la cină, odată cu sosirea fratelui cel mare, Robbie pregăteşte o scrisoare prin care intenţiona să calmeze spiritele între el şi Cecilia. Scrisoarea devine intriga firului narativ fiindcă într-un moment de neatenţie Robbie încurcă scrisoarea cu alta, scrisă într-un moment de revelaţie sentimentală şi de reverie în care işi declara atracţia sexuală faţă de Cecilia. Briony fiind aleasă ca mesager, citeşte scrisoarea şi o interpretează, ţinând cont de momentul de tensiune văzut de la fereastra camerei dintre cei doi tineri, ca fiind un semn al unei devianţe sexuale pe care o manifestă Robbie.
Mai târziu în timpul cinei surprinde o scenă de dragoste între cei doi, interpretată din nou ca pe un atac asupra surorii sale mai mari. Încet imaginaţia fetei va aluneca pe un alt făgaş şi-l va decreta pe Robbie drept un atacator şi maniac sexual. Coincidenţa face ca în seara respectivă gemenii să fugă de la familia Tallis şi toată lumea să pornească în căutarea lor. Profitând de întuneric, Paul, care deja işi manifestase discret atracţia faţă de Lola, accede la puritatea ei. Întâmplarea face ca Briony să suprindă scena, însă nici ea nici Lola nu sunt conştiente de identitatea autorul ei. Alimentată deja de faptele anterioare, Briony conclude că ar fi vorba de Robbie, şi chiar dacă acesta revine la conac cu gemenii recuperaţi, ca urmare a declaraţiei lui Briony, cea obsedată de ordine şi îndepărtată de existenţa răului sub orice formă, este arestat şi condamnat la închisoare.
« Briony era un altar închinat demonului ce-o stăpănea: ferma model răspăn-dită pe un pervaz lat de fereastră era populată cu animalele obişnuite, dar toate întoarse cu faţa în aceeaşi direcţie – către stăpăna lor ~, ca şi cum erau gata să intoneze un imn, şi pînă şi găinile stăteau frumos aliniate. De fapt, camera lui Briony cra unica încăperc ordonată din întregul cat de sus al casei. Păpuşile cu spatele drept din pala-tele cu multe odăi păreau să aibă instrucţiuni severe să nu atingă pereţii; diferitele figurine de mărimea unui deget de pe măsuţa ei de toaletă -cowboys, pescuitori de perle, şoricei umanoizi -îţi sugerau, prin şirurile drepte şi alinierea în adăncime, o armată de voluntari în aşteptarea comenzilor. Gustul pentru miniaturi era una dintre trăsă-turile unui spirit ordonat. Alta era pasiunea pentru secrete: într-un preţuit secretaire lăcuit, dacă apăsai capătul unei încuietori de forma unei cozi de porumbiţă, se deschidea un sertar secret; păstra acolo un jurnal închis cu o clamă şi un carnet de însemnări notate într-un cifru inventat de ea. într-un seif de jucărie, ce se deschidea prin formarea unui cod cu cinci cifre, numai de ea ştiut, păstra scrisori şi ilustrate. o cutiuţă veche de tablă, pentru mărunţiş, stătea ascunsă sub o scîndură detaşabilă a duşumelei, sub pat. In ea se găseau comori vechi de patru ani, de la cea de a noua aniversare a ei, cînd îşi începuse colecţia: o ghindă-mutant dublă, o bucăţică de „aurul nebunului”1, un descăntec pentru produ-cerea ploii, cumpărat la un bălci, un craniu de veveriţă, uşor ca o frunză… Dar sertarele secrete, jurnalele cu cheiţă şi sistemele criptografice nu-i puteau ascunde lui Briony un adevăr simplu — că nu deţinea nici un secret. Dorinţa de a trăi într-o lume armonioasă, bine organizată, îi refuza posibilitatea de a se purta nechibzuit şi rău. Mutilările şi distrugerile erau prea haotice pentru gustul ei şi cruzimea nu-i stătea în fire. Statutul ei de odor unic, dimpreună cu relativa izolare a casei Tallis, o tineau departe -cel puţin în nesfîrşitele vacanţe de vară – de intrigile de fetişcane puse de obicei la cale între prietene. »)
Evenimentele mondiale se precipită şi începe al doilea război mondial, după trei ani petrecuţi în închisoare, Robbie este eliberat cu condiţia înrolării în armată, Cecilia între timp îşi părăseşte familia şi devine asistentă medicală, păstrând legătura cu Robbie prin scrisori. Înainte de plecarea acestuia pe frontul francez cei doi se întâlnesc pentru scurt timp şi chiar dacă Robbie rămâne neîncrezător la viitorul relaţiei lor se despart promiţându-şi unul altuia regăsirea, fapt care îl va determina pe Robbie să lupte pentru supravieţuire în război
« Turner făcu un pas înapoi. Pe urmă începu să alerge. în timp ce se împleticea printre brazde, începu atacul. Solul cleios i se prindea de bocanci. Numai în coşmaruri mai avusese picioarele atît de grele. o bombă căzu pe şosea, dar departe, în centrul satului, unde se aflau camioanele. însă un şuierat îl ascundea pe altul şi o altă bombă lovi ogorul înainte ca el să fi apucat să se arunce pe burtă. Explozia îl purtă pe sus cîteva picioare şi-l aruncă în ţărănă, cu faţa în jos. Cînd îşi reveni, gura, nasul şi urechile îi erau astupate cu pămănt. Incercă să-şi cureţe gura, dar nu avea salivă. Se folosi de un deget, dar era şi mai rău. îi venea să vomite din cauza noroiului, apoi chiar degetul său îl facu să se înece. îşi suflă ţărăna din nas. Noroiul ieşit pe nări îi astupă gura. Dar pădurea era aproape, iar în ea tre-buiau să fie părăuri, căderi de apă şi lacuri. îşi imagină un paradis. Cînd se auzi iarăşi urletul tot mai putemic al unui Stuka în picaj, se trudi să determine locul de unde venea. Sau era sirena de încetarea alarmei ? Gîndurile i se împăienje-neau. Nu putea nici să scuipe, nici să înghită, respira cu dificultate şi nu reuşea să gîndească. Pe urmă, văzîndu-l pe fermierul care continua să aştepte răbdător cu căinele său sub copac, îşi aminti totul şi se întoarse să privească înapoi. Pe locul unde se aflaseră femeia cu băiatul se căsca un crater. Zărindu-l, îşi spuse că ştiuse de la bun început. De aceea plecase de lîngă ei. Datoria lui era să supravieţuiască, deşi uitase de ce. Continuă să meargă către pădure. »
În Franţa aliaţii sunt înfrânţi şi ne reîntâlnim cu Robbie în drum spre Dunkerque unde aceştia se retrăgeau pentru a se întoarce în Anglia. Partea a treia ne-o înfăţişează pe Briony care renunţă la studiile la Cambridge şi devine asistentă medicală, timp în care continuă să scrie.
«în sertarul dulăpiorului de lîngă pat ţinea un caiet cu foi de maculator şi coperte de carton ce imita marmura. o sfoară cu un creion la capăt era lipită de cotor. Folosirea tocului cu cerneală în pat era interzisă. îşi începuse jurnalul la sfărşitul primei zile de instruire preliminară şi în majoritatea zilelor reuşea să scrie cel puţin zece minute înainte de stingere. Notiţele ei constau din profesiuni de credinţă artistice, plîngeri despre fleacuri, schiţe de portret şi relatări banale despre întîmplările zilei, care alunecau pe nesimţite tot mai mult în fantezie. Rareori recitea ceea ce scri-sese, dar îi plăcea să răsfoiască paginile pline. Aid, dincolo de ecusonul cu numele şi de unifonnă, se găsea eul ei autentic, tezaurizat în taină, acu-mulat pe tăcute. Nu-i dispăruse încăntarea cu care vedea, încă din copilărie, paginile acoperite de scrisul ei. Aproape că nu conta ce anume scrisese. Deoarece sertarul nu avea încuietoare, avea grijă să deghizeze descrierile pe care i le facea sorei Drummond. De asemenea, schimba numele pacienţilor. Odată schimbate numele, îi venea mai uşor să modifice împrejurările şi să născocească. li plăcea să aştearnă pe hărtie ceea ce-şi imagina că sunt gîndurile ei răzleţe. N-a’vea nici o obligaţie să spună adevărul, nu promisese nimănui că va scrie o cronică. Acel caiet era unicul loc unde se simţea liberă. Construia isto-rioare – nu foarte convingătoare şi cam prea îngrijit fonnulate – avîndu-i în centru pe oamenii din salon. o vreme se imaginase pe sine însăşi ca pe un fel de Chaucer medical, în ale cărui saloane se îngrămădeau cele mai colorate feluri de oameni: tăinuitori, beţivani, boşorogi, mirono-siţe, inşi ce aveau de împărtăşit secrete sinistre. în anii următori avea să regrete că nu fusese mai generoasă cu amănuntele, că nu-şi consti-tuise o rezervă de material brut. I-ar fi prins bine să ştie ce se întîmplase, cum arătase scena, cine fusese prezent, ce se spusese. Dar, la vremea scrierii lui, jumalul îi apărase demnitatea: poate că avea înfaţişare de soră medicală, poate că trăia o viaţă de soră medicală, dar era de fapt o scriitoare importantă în travesti. Şi, într-o vreme cînd era departe de tot ceea ce cunoştea – de familie, de cămin, de prieteni -, scrisul repre-zenta firul continuităţii. Era tot ce facuse ea bine vreodată. Erau rare momentele zilei cînd mintea îi putea vagabonda în voie. Uneori era trimisă cu treabă la dispensar, unde trebuia să aştepte întoarcerea farmacistului. Atunci se furişa pe coridor pînă pe casa scărilor, unde o fereastră dădea spre fluviu. Imperceptibil, greutatea trupului i se muta pe piciorul drept, în timp ce privea clădirea Parlamen-tului fară s-o vadă, gîndindu-se nu la jurnalul ei, ci la o povestire mai lungă trimisă unei reviste »
Briony participă la nunta Lolei cu Paul Marshal şi descoperă adevărul din noaptea în care îl condamnase pe Robbie. Ea încearcă să vorbească despre acest lucru cu sora ei şi Robbie reuniţi pentru puţin timp înainte de plecarea în război. Mezina se dovedeştea fi profund marcată de greşala făcută şi promite să facă toate demersurile pentr a-şi răscumpăra vina din copilărie şi a restaura notorietatea lui Robbie.
O ultimă parte schimbă registrul temporal şi ne găsim în anul 1999 cu Briony la o reuniune în cinstea celor 77 de ani ai săi. Ajunsă scriitoare de prestigiu, Briony, bolnavă de demenţă vasculară îşi prezintă ultima nuvelă, una autobiografică, prin care încearcă să dea o şansă livrească, imaginară, fericirii cuplului Cecilia-Robbie. Mărturisirile autoarei ne indică faptul că adevăraţii Robbie şi Cecilia nu s-au mai văzut după întâlnirea lor fugară de la începerea războiului, Robbie murise de septicemie aşteptând retragerea la Dunkerque, iar câteva luni mai târziu Cecilia moare în urma atacului cu bombă de la Balham Underground station.
Cât despre Briony, ni se precizează că aceasta nu a avut curajul niciodată să mărturisească adevărul surorii ei.
Pentru că McEwan consideră autorul un fel de Dumnezeu care poate dicta modul în care se desfăşoara viaţa personajelor sale, Briony hotărăşte să încheie nuvela cu reîntâlnirea celor doi care supravieţuiesc războiului şi încep o viaţă nouă pe coasta mării, având satisfacţia că a dat o şansă iubirii în plan imaginar, însă conştientă că ispăşirea ei nu se va obţine într-o lume imaginară va fi bântuită întreaga viaţă de întorsătura pe care au luat-o faptele în urma intervenţiei ei din copilărie.
„Mi-a trecut prin minte că de fapt n-am călătorit chiar atît de departe de cînd am scris piesulicea aceea. Mai corect spus, am facut un ocol uriaş şi m-am întors de unde am pornit. Numai în ultima versi-une îndrăgostiţii au parte de un final fericit, stînd unul lîngă celălalt pe un trotuar din sudul Londrei, în timp ce eu mă îndepărtez. Toate versiunile anterioare fuseseră nemiloase. Acum însă nu mă mai pot gîndi la ce mi-ar servi dacă, să zicem, aş încerca să-mi conving cititorul, direct sau indi-rect, că Robbie Turner a murit de septicemie pe dunele din Bray, la 1 iunie 194o, sau că Cecilia a fost ucisă în luna septembrie a aceluiaşi an de bomba care a distrus staţia de metrou Baliam. Că eu nu i-am întălnit în anul acela. Că marşul meu de-a curmezişul Londrei s-a sfîrşit la bisericuţa de pe Clapham Common, de unde laşa de Briony s-a întors pe jos înapoi la spital, neputînd da ochii cu îndurerata ei surioară. Că scrisorile îndră-gostiţilor sunt în arhivele Muzeului de Război. Cum ar putea toate astea constitui un final ? Ce speranţă sau satisfacţie i-ar produce cititorului o astfel de relatare ? Cine ar fi dispus să creadă că ei doi nu s-au mai întălnit niciodată, că iubirea lor nu s-a împlinit ? Cine ar fi dispus să o creadă, în afara adepţilor celui mai sumbru realism ? Nu le-aş putea face una ca asta îndrăgostiţilor. Sunt mult prea bătrînă, prea înspăimăntată, prea îndrăgos-tită de zdreanţa de viaţă care mi-a mai rămas-Sunt ameninţată de fluxul uitării progresive, urmat de ştergerea totală a memoriei. Nu mai am curajul pesimismului de altădată. După moartea mea şi a celor doi Marshall, cînd romanul va fi publicat, noi vom exista doar ca produse ale ima-ginaţiei mele. Briony va fi o născocire în aceeaşi măsură ca şi amanţii care împărţeau un pat în Baliam, scandalizînd-o pe proprietăreasă. Niniănui nu-i va păsa care evenimente sau care persoane anume au fost reprezentate inexact ca să iasă un roman. Ştiu că există un tip de cititor care nu se poat6 răbda să nu întrebe : dar ce s-a întîmplat cu adevărat Răspunsul este simplu: îndrăgostiţii supravieţuiesc şi înfloresc. cîtă vreme va mai exista un singur exemplar, o singură dactilogramă a versiunii finale, imprevizibila şi spontana mea soră şi prinţul ei medical vor continua să trăiască şi să se iubească. lată adevărata problemă a acestor cincizeci şi nouă de ani: cum poate romanciera să dobăn-dească măntuirea cînd, cu puterea ei absolută de a decide finalurile, ea este şi Dumnezeu? Nu există nimeni, nici un fel de entitate sau for superior, la care să poată apela, cu care să se poată reconcilia, care s-o ierte. Nu există nimic în afara ei. Ea a stabilit, prin puterea imaginaţiei, limitele şi termenii. Nu există ispăşire pentru Dumnezeu şi nici pentru romancieri, chiar dacă sunt atei. A fost dintotdeauna o misiune impo-sibilă – tocmai aici e buba. încercarea înseamnă totul. Stau de mult la fereastră, simţind cum valurile de oboseală îmi alungă bruma de putere rămasă în trup. Podeaua parcă mi se ondulează sub picioare. Am urmărit cum lumina zorilor scoate din beznă parcul şi podurile de pe lacul dispărut. Am privit aleea lungă şi îngustă pe care l-au dus poliţiştii pe Robbie în ceaţa albă. îmi place să cred că faptul că-mi las eroii să trăiască şi să fie împreună în final nu înseamnă slăbiciune sau fugă de răs-pundere, ci un ultim act de dăruire, o luare de poziţie împotriva uitării şi disperării. Le-am dat fericire, dar n-am fost atît de egocentrică încît să-i fac să mă şi ierte. Nu chiar, nu încă. Dacă aş avea puterea vrăjitorească să-i oblig să participe la aniversarea mea… Robbie şi Cecilia, încă vii, încă îndrăgostiţi, aşezaţi unul lîngă celălalt în bibliotecă, zămbind în timp ce asistă la reprezen-taţia cu Suferinţele Arabellei. Nu este imposibil. Dar acum trebuie să dorm.“
McEwan ne înfăţişează practic o lume în care imaginaţia se doreşte a fi mântuitoare, dar se totodată este cea care produce infernul în cazul în care se abate grav de la realitate.
Imaginaţia imatură a fetiţei Briony este cea care conduce la sfârşitul tragic, este imaginaţia oricărei persoane care nu cunoaşte lumea reală şi n-o înţelege. McEwan pare să tragă un semnal de alarmă asupra „lumii reale false”, fabricate impulsiv şi fără responsabilitate. Pare să vorbească despre prăpastia în care poată să cadă orice autor de a contura lumi irespoisabile care duc la drame spirituale.
„Ispăşire” este o carte despre dragoste, despre război, despre relaţiile umane, despre imaginaţie, dar în primul rând o carte despre carte, despre scriere şi modul în care imaginaţia scriitorului poate influenţa direcţia evenimentelor şi tragismul situaţiilor. Nuvela e foarte captivantă, fiecare parte a ei susţine o tensiune specifică prin care autorul ne ţine aproape . Caracterele, atmosfera, descrierile, intriga şi intervenţia autorului direct în nuvelă, toate creează o magie care ne împiedică să ne despărţim de eroii noştri.
Revin la film pentru a vă da încă un motiv să-l vedeţi. Cum încărcătura sentimentală a cărţii este de valoare, regizorul a avut grijă să o redea şi în film, şi pentru că vorbisem zilele trecute despre cel mai frumos sărut cred că „Atomement” ar fi putut concura cu cele amintite pentru sărutul de la finalul întâlnirii precedente plecării în război dar şi pentru scena de dragoste din bibliotecă, la „the best love scene ever”, însă promit o postare specială în care să discutăm acest capitol.
Până atunci aştept părerile voastre: Ce alegeţi filmul sau cartea?
Lemondegala 