The fountain by Darren Aronofsky – salturi în realități paralele sau cum să fii una cu Orion

                   The fountain este unul dintre puținele filme vizionate de mine de mai multe ori, un film la care tot pregătesc o cronică de vreo 10 ani încoace. De fiecare dată am abordat teme diferite, în fiecare început mă legam de câte un simbol sau de un leitmotiv diferit și nu am dus niciunul dintre aceste proiecte la capăt deoarece de fiecare dată mi se părea prea puțin. Astăzi m-am decis să abordez cea mai complicată interpretare a filmului și simt că în cele din urmă am ajuns să rezolv rubik-ul (Darren Aronofsky spunea despre film că este un cub rubik cu care trebuie să ne jucăm până îi găsim soluția)

Pentru mine filmul a fost o adevărată lecție de spiritualitate și metafizică, dincolo de istorie, de lupta pentru imortalitate, de lecția de iubire și de atingere a idealurilor, un film călăuză, un film care poate răspunde la întrebarea primordială – Care este rolul nostru aici?

Psihologic filmul ne învață cum să ne depășim fricile ( frica de moarte, frica de a fi părăsiți, frica de a nu ne atinge țelul, frica de a ne asuma neputința ).

Spiritual este un compendium eclectic cu rădăcini în relegia mayașă, dar care apelează la creștinism, budism, mitologie egipteană, metafizică și new age, geometrie sacră, numerologie, hermeneutică și nu în ultimul rând alchimie. Pentru mine este o religie în sine, o revelație a adevăratei spiritualități umane și a adevărurilor care sunt ascunse în toate din cele de mai sus și care doar puse cap la cap pot revela adevărul absolut despre imortalitatea noastră.

Nu am să insist pe narațiunea în sine, nici pe jocul actorilor foarte bine pus la punct (Hugh Jackman și Rachel Weisz ) în speranța că ați văzut filmul sau cel puțin această poveste vă v-a intriga destul de mult încât să vreți să îl vedeți.

V-aș ruga să închideți ochii preț de 2 secunde, să inspirați adânc și cele două secunde cât țineți aerul în piept să nu vă gândiți la nimic, apoi expirați ușor pe gură.

Nu, nu e un exercițiu de respirație, nici un început de meditație, doar un exercițiu de golire a minții….Acum imaginați-vă că tot ce știm despre timp este o iluzie, că timpul nu este liniar așa cum am fost învățați, este circular așa cum credeau printre alții și mayașii …pornim de aici dezbateri despre fântâna lui Aronofsky.

 

De ce fântână ? ne întrebăm …

Fântâna  este cea care conține apa vieții, cea care la rândul ei asigură imortalitatea și iar ne întoarcem la timp, ce altceva decât timpul circular ne poate inspira imortalitatea ?  Exact aspectul de cerc este cel care ne rezolvă cubul rubik. Veți vedea în film lecția de geometrie sacră, avem triunghiul pentru trecut, pătratul pentru prezent și cercul pentru viitor. Toate laolaltă sunt necesare pentru a desena Merkabah, vehiculul de lumină divină menit să ne ducă la adevărul absolut, să ne unească trupurile și spiritele, dar revenim la merkabah mai târziu.

Pentru moment suntem în căutarea apei vieții, care conform credințelor din toată lumea se află în arborele vieții. Leitmotivul filmului este acest arbore, cel care face legătura dintre pământ și Xibalba,  lumea morților la mayași, nebula în care se dizolvă totul la sfârșitul filmului, Orion sau Calea Lactee văzută ca Ceiba- arborele vieții .

Personajul central al filmului este în căutarea arborelui vieții în toate cele trei avataruri ale sale. În fiecare dintre întruchipări personajul principal (Tomas, Tommy sau Tom) este urmărit de frica de moarte, spre deosebire de Isabela/ Izzi care au acceptat cursul vieții. Isabela-regina caută arborele vieții nu doar pentru a elibera Spania, ci pentru a elibera omul de inconștiența sa, pentru a reda omenirii întregi libertatea absolută, ea se eliberează prin dorința aceasta a ei și poate percepe ca Izzi povestea în poveste a fiecăruia dintre personaje, acceptarea morții ca poartă înspre nemurire, înspre recunoașterea țelului uman.

Descoperirea arborelui vieții înseamnă descoperirea nemuririi, descoperirea continuității, a ciclicității.

Isabela îi dă lui Tomas un inel, menit să fie purtat când și-a îndeplinit misiunea, deși în parcursul lui acesta descoperă arborele vieții, nu descoperă și secretul lui, astfel pierde inelul, același inel pierdut îl întâlnim la Tommy, în momentul în care disperat asistă la moartea lui Izzi, dar același inel îl va regăsi Tom ( astro Tom, corpul astral al lui Tommy) în momentul în care acceptă moartea copacului și înțelege că moartea este calea spre nemurire.

Elementele de cerc revin în film, dar cele mai concludente sunt cercurile pe care și le tatuează astro Tom pe mâini ,asemănătoare inelelor din copac, reprezentând anii petrecuți în bula spațială, nava spațială în care acesta plutește este rotundă asemeni unui balon de săpun, asemeni unei celule chiar.

Momentul revelației este momentul descoperirii continuității, a timpului circular și odată cu acesta al realităților paralele. Cele trei momente trecut, prezent, viitor nu sunt decât realități paralele, alese de personajul principal în funcție de conștiința lui.

Tomas vede viața ca pe o datorie față de regină, dar se blochează acolo, nu înțelege mesajul transmis de luptătorul mayaș (the death is the way to the awe) . I se mai dă o șansă la intrevenția lui astro Tom să găsească arborele vieții, dar nu înțelege circularitatea, esența nemuririi și moare cu spaimă foarte mare fără să perceapă uniunea lui cu pământul, cu arborele, cu tot ceea ce există, datorită înverșunării sale în a căuta esența vieții trece într-un univers paralel ca Tommy, care la rândul lui vede viața ca pe o luptă contra bolii, se ridică totuși mai sus, ca stare vibrațională, prin iubirea față de Izzi, dar se blochează din cauza neacceptării și a fricii de moarte, totuși dragostea îl ajută să treacă în alt univers, unde înțelege rolul său în lume – creeează, menține viața copacului, călătorește spre Orion, dar până nu înțelege congruența Isabela/Izzi nu scapă de frică de moarte, nu înțelege avatarurile lui, nu poate călători voluntar între realități paralele, nu se poate dizolva în univers.

Aronofsky spunea că a vrut să creeze un basm psihedelic, l-a creat. Eu aș merge mai departe chiar spunând că este un basm alchimic. Totul în acest film este despre transformări, despre cum transformăm întunericul în aur și aurul în lumină ( de altfel Aronofsky folosește culorile pentru a evidenția aceste momente, se vede prezența culorilor aurii în scenele intermediare și luminozitatea crescută în scenele care vorbesc despre iluminare în sine), despre cum transformăm emoțiile, sentimentele noastre astfel încât să descoperim El Iksirul, despre cum în momentul în care bem din el iksir devenim una cu nebula, una cu universul, praf de stele, iar aceste transformări se fac prin salturi între realități paralele.

Salturile între realitățile paralele le facem secundă de secundă în funcție de alegerile noastre, dar salturile conștiente sunt cele care produc nemurire, cele care ne descoperă sensul vieții, cele care generează concluziile pe care am venit să le căutăm.

Alegerile pe care le facem conștienți de rolul nostru, de nemurirea ascunsă în noi diferă total de alegerile făcute inconștienți, astfel astro Tom în momentul în care e conștient că timpul este circular, că el este primul om (tatăl primordial Hun Hunahpu) și ultimul om totodată, în momentul în care își dă seama că imortalitatea se obține, nu prin menținerea în viață a arborelui vieții, ci prin înțelegerea simbolismului lui, în momentul în care în padmasana meditează și își accesează ochiul minții- ajna chakra, poate atinge meditația supremă- Merkabah, acel vehicul de lumină și dragoste prin care poate face salturi conștiente, menite să îi schimbe starea vibrațională, să îi schimbe trecutul, atunci reușește să se dizolve în spațiu, să fie una cu Orion, să fie una cu Xibalba, să fie floarea vieții…

Și totuși Xibalba, ce e cu Xibalba?

În mitologia mayașă, Xibalba era lumea întunecată, a zeilor morții în care Hun Hunahpu, tatăl primordial, este decapitat, iar arborele vieții este cel care face legătura între cele trei lumi, lumea întunecată, lumea pâmântului și lumea din ceruri. Xibalba este văzută în film ca Orion, Orion este văzut de mayași ca o reprezentare a arborelui vieții. Cele trei stele din centura Orion (Anilam, Saliph și Rigel) sunt cheia către Xibalba, punctele care se încadrează în orificiile pumnalului folosit la deschiderea peșterii, astfel centrul lui Orion încadrează perfect Xibalba .

În viziunea lui astro Tom, Xibalba este Orion în sine, iar momentul în care explodează și moare aceasta va da naștere altor stele, moartea unei galaxii înseamnă nașterea altor stele și aceasta este suprema transformare, din praf de stele se creează alte stele, tatăl primordial este una cu ultimul om, timpul este circular, iar adevărul absolut este prezentul, universul acesta este construit dintr-o infinitate de realități paralele concomitente, iar noi alegem în care dintre ele trăim acest

The great Gatsby va va voom sau molo molo?

După părerea majorității criticilor The great Gatsby, unul dintre cele mai aștepate filme ale anunului 2013 a ajuns să fie după premieră una dintre cele mai mari dezamăgiri cinematografice ale acestui an.

Mă întreb dacă majoritatea criticilor de film și a cinefililor care au pledat contra în acest proces de urcare pe piedestal a ultimului film aflat sub bagheta magică a lui Baz Luhrmann nu s-au poticnit în așteptările lor vis-a vis de aceasta ecranizare. Mă întreb dacă părerea lor nu a fost una subiectivă, în care nu doar  au comparat producția din 2013 cu cea de acum 40 a lui Jack Clayton, ci au căzut în capcana propriei imaginații unde The great Gatsby, capodoperă literară a anilor 30-40 și romanul cu cel mai mare succes al lui F. Scott Fitzgerald a însemnat cu totul altceva decât o satiră la adresa eternului american dream și o frescă parodică la adresa orbitorilor annees folles.

Prin  definiție satira este  formă literară de critică a slăbiciunilor individuale, sociale sau general omenești, adesea într-un mod acuzator. Caracteristicile stilistice ale satirei sunt ironia, exagerarea caricaturală a unor aspecte particulare.Ceea ce a reușit să facă Luhrmann, bine cunoscut pentru înclinațiile sale spre Bollywood, musical și love stories, a fost să pună accent tocmai pe nota aceasta de satiră a filmului și a cărții lui Fitzgerald, exagerând.

Din nefericire tocmai exagerarea detaliilor, scenelor, faptelor, personajelor, slabiciunilor, a societatii, a nebuniei, a imaginii și sunetelor, este ceea ce deranjează în principal criticii avizați.

Aș îndrîzni să-i contraczic, să le sugerez că nu suntem în filmul cu Robert Redford și Mia Farrow în care povestea de dragoste ne smulge câteva lacrimi, in care Coppola și Clayton pun accentul pe sensibiliate, ci suntem în secolul de față în care cu toții portretizam America, în care cu toții acuzăm într-o formă sau alta decadenta eternului american dream, in care America înseamnă totodată va va voom si molo molo.

Baz Luhrmann descrie  societatea americana a anilor 20 ca fiind efervescentă,plină de  magnetism și nebunie, dar în același timp adâncită în angoasă, tristețe, eșec, deziluzie  și monotonie. În ceea ce privește narațiunea, Baz ramane fidel lui Fitzgerald în proporție destul de mare, astfel încât  uneori regăsim fraze tăiate de-a dreptul din roman.

Jay Gatsby (Leonardo DiCaprio), milionar cu trecut tumultos, nu reușește să-și uite dragostea tinereții  Daisy Buchanan (Carey Mulligan), o ingenuuă  blondă, casatorită cu un ex campion de golf bogat si lipsit de moravuri, încarnat de  Joel Edgerton si verișoara  lui Nick Carraway (Tobey Mguire) naratorul acestei povestiri,aflat la câșiva ani după întâmplări într-un ospiciu scriindu-și memorile, după cum a ales Luhrmann, deși total desprins din context, forțat și exagerat este și acest detaliu menit să contribue la atmosfera burlescă a filmului.
Daisy este legatura între Carraway si Gatsby, cea care se află la baza relației celor doi, piesă de rezistență în întreaga povestire, axul central. Ea este cea pentru care  Gatsby s-a străduit să devină bogat, pentru a se întâlni cu ea dă petrecerile săptamânale, exorbitante și orgiastice aș spune, pentru ea trăiește și din cauza ei va muri în cele din urmă. Daisy este  dorință, pasiune, delir, obsesie până devine o formă de autodistrugere. Gatsby e întruchiparea parvenitul american, a omului de afaceri putred de bogat și extrem de apreciat, fațetă sub care se ascunde un descdendent al unei familii cu condiții precare de existență, un excroc, un nobody îndrăgostit până peste urechi, capabil să treacă prin toate atitudinile de amant, de la burlesc la inocent, de parcă s-ar plimba între Titanic și Romeo si Julieta.

De altfel DiCaprio dă culoare identității lui Gatsby, pe care cineastul insistă să o sublinieze în tone de imagini menite să accentueze o creație în stil melodramatic-satiric și să legitimizeze opulența și delirul anilor 20.

Les Années folles a fost o perioadă marcată de o aspirație spre libertate, bucurie de a trăi și efervescență culturală, dar și de o descătușare de sub valorile sociale dinainte de război.

Statele Unite au cunoscut în această perioadă o creștere rapidă atât în domeniul industrial cât și pe piața burselor, precum și în sânul gansterilor parveniți, profitori ai afacerilor în urma prohibiției.

Cum altfel decât exagerând ar putea fi descrisă o astfel de societate ? Scopul exagerărilor este de a reda în detaliu tarele acestei societăți, decăderea ei și demitizarea acesteia.

Se exagerează în detalii, amintiți-vă stop cadrul pe inelul lui Gatsby, se exagerează în artificii, lumini, de notat multitudinea florilor de crini din secvența întâlnirii cu Daisy, alcoolul, petrecerile, mașinile, care par a avea mai mulți cai decât în The Fast and the furios, caracterele, dragostea, expresii de gen « old sport » care riscă să ne scoată din minți la un moment dat,  scena morții lui Myrtle desprinsă parcă din Iron Man, charlestonul rege, banii în jurul cărora se învârte totul, până și Gatsby crede că o poate cumpăra pe Daisy într-un fel sau altul, oferindu-i ca-n povești castele și « luna de pe cer », opulența locuințelor, a petrecerilor cu caviar și șampanie, artificii și cristale, combinația de muzică, jazz cu rap, bip bop cu hip hop contemporan, un fel de  Josephine Baker in pielea lui Beyoncee, Jay Z îmbibat de Duke Ellington. La fel ca în Moulin Rouge sau Romeo si Julieta sau Australia, decorurile, muzica luminile, atmosfera, sunt menite să descrie o epocă, o stare anume și totul se învârte în jurul acestor creionări opulente, una peste alta sunt kitchuri, dar cine este pilonul de  bază dacă nu Luhrmann regele/zeul kitchurilor ?

Și să nu uităm cireașa de pe tort, 3d-ul, inutil spun unii, de prisos spun alții, eficient, inevitabil aș adauga, nu am fi avut senzația de vârtej, energie, nu am fi simțit respirația, nebunia și pulsul Americii în plin proces de extaz, în mijlocul acestor de neuitat  annees folles fără adaosul frivol al 3d-ului.

Unde ceilalți văd monotonie kitch și redundanță eu vad genialiatea de a descrie un timp, nici macar best sellerul lui Fitzgerald nu m-a acaparat într-atât de mult în ceea ce privește ritmul anilor 20, pentru mine a fost si este the vava voom Gatsby

Una peste alta The great Gatsby este un foc de artificii plăcut la vedere, dar orbitor prin grandoarea sa iar nouă ne revine misiunea de  a alege între orbire și iluminare`.

Mă întreb dacă ar fi preferat criticii un Gatsby molo molo cum spun francezii, în care totul să se desfășoare încet, corect, monoton, în care să scapam cîte-o lacrima, în care muzica să fie fidelă epocii și în care creativitatea să însemne doar efecte speciale eventual sau lumini și umbre fără nicio contribuție personală sau o intrepretare proprie. Prefer un Gatsby „tornadă”, dar unul în care să simt amprenta celui ce l-a creat ( mă așteptam la kitch, boolywood și melange din partea lui Lahrmann) decât un clasic corect fără sare și piper

„Blindness” sau cum să privim corect- in memoriam Saramago, „ochiul liric” prin excelenţă

După succesul pe care l-a obţinut Saramago cu „Eseu despre orbire”, mulţi regizori, producători şi scenarişti s-au înghesuit să cumpere drepturile de ecranizare de la Jose Saramago, acesta a fost însă foarte decis să nu permită o versiune audio-viazuală a cărţii sale deoarece declara ziarului New York Times Magazine, în 2007: “I always resisted (giving up rights to the Blindness), because it’s a violent book about social degradation . . . and I didn’t want it to fall into the wrong hands.”

Şi totuşi Niv Fichman şi Don McKellar reuşesc să-l înduplece pe Saramago şi în regia lui Fernando Meirelles dau naştere filmului “Blindness”.

Conştient de faptul că Saramago este greu de transpus într-un film („I knew that that the tone of Saramago’s book would be very hard to achieve on film”) scenaristul McKellar, crede că filmul trebuie să se abată de la drumul luat de Saramago şi se bazează pe faptul că publicul poate dezvolta o relaţie voyeuristică vis-à-vis de personajele nevăzătoare, fiind în acelaşi rol în care se găseşte şi personajul principal the Doctor’s Wife :”Like the Doctor’s Wife, the audience is watching people and that calls into question the humanity of observing and not acting, which becomes a major theme of the film”

Cam asta se întâmplă într-adevăr, pe tot parcursul filmului m-am întrebat de ce Julianne Moore, cea care întruchipează the Doctor’s Wife, nu acţionează, de ce îi ia atât de mult timp să schimbe lucrurile, de ce nu ia atitudine, şi răspunsul cred că vine singur: pentru că nu este decât un om, iar un om are temerile sale, instinctual de conservare îi spune adeseori să se pună la adapost şi să nu se dezvăluie decât în condiţii de maximă încredere, şi că rolul de observator poate fi extrem de uman dacă ştii într-adevăr să vezi.

O epidemie se abate asupra oamenilor, întâi asupra unei persoane, asupra unui oraş, a ţării întregi. Rând pe rând oamenii orbesc, de la o clipă la alta văd alb în faţa ochilor. Pentru că se dovedeşte că orbirea este contagioasă, cei atinşi de boală sunt închişi într-un azil, fără nici un drept de contact cu lumea exterioară, în condiţii precare de trai, dar maxime de securitate. Dacă primii locuitori ai azilului au şansa de a descoperi mici trucuri pentru a supravieţui, acest fapt se datorează singurului personaj neatins de epidemie the Doctor’s Wife.

Cu cât comunitatea se măreşte cu atât mai multe probleme apar în cadrul ei. Dacă la început se reduceau la lipsa medicamentelor, la lipsa curăţeniei şi la lipsa de comunicare, încet apar problrme de autoritate. Personajul supranumit Bartender se impune ca rege al comunităţii, confiscă toată mâncarea şi decide să o vândă contra bijuteriilor sau a oricăror obiecte de valoare, iar când acestea sunt epuizate, femeile vor fi cele care cu trupul lor plătesc hrana.

Toate până în ziua în care the Doctor’s Wife se hotărăşte să intervină şi scapă comunitatea de sub dictatura bartenderului, îi ajută să descopere că ieşirea din azil a devenit posibilă. Ieşirea din azil înseamnă descoperirea ravagiilor lăsate de infestarea generală : o degradare a umanităţii, o luptă pentru supravieţuire din care grupul format în jurul doctorului şi a soţiei sale ( the First Blind Man and his Wife, the Woman With Dark Glasses, Boy, the Man with the Black Eye Patch, the Doctor), o mică familie, reuşeşte să iasă, să realizeze “dezorbirea” prin comunicare, încredere şi păstrarea umanităţii şi a dragostei.

E un fel de a evidenţia credinţa de care e nevoie pemtru a ieşi din Purgatoriu. Cei care scapă din infernul azilului trec prin purgatoriul oraşului decăzut. Trecerea de aceste trepte, care ne duc cu gândul la Dante, e asigurată de încredere şi de ei înşişi.

Pe mine m-a atras vocea şi căldura personajului the Doctor (Mark Ruffalo) şi am încercat să privesc filmul din punctul său de vedere, doctorul îşi dă seama că nu este cine crede că este, că soţia sa nu este soţia pe care a crezut că o are, că aparenţele înşeală şi nu numai, că niciodată nu cunoaştem îndeajuns nici pe cel de lângă noi, nici pe noi înşine, că sunt momente în care decădem şi că cei mai puternici ne ridică, iar cei mai puternici sunt jumătatea noastră.
Un alt personaj bine redat, negativ de data a acesta, este the King of Ward Three/ the Bartender, rol încredinţat lui Gael García Bernal, genial în interpretarea sa şi în transpunerea totală în rolul cel mai controversat din film.
În schimb Julianne Moore mi s-a părut neimplicată, pierdută şi rece, parcă nu-şi intra în pielea personajului, deşi rolul său este cel al unei femei pierdute între teama de a nu se contamina, teama de a-şi asuma rolul unui conducător şi cel al unui educator şi grija maternă pentru soţul ei, la un moment dat aş fi aşteptet mai multă dăruire.

Şi apoi nu uit sarea şi piperul filmului, the Man with the Black Eye Patch(Danny Glover), cel care ne permite accesul la sufletul poveştii: „For me, it was like having the novelist as part of the cast,” spunea Meirelles. Un pacient al doctorului, pe jumătate orb, cel care înţelege cel mai bine ce înseamnă orbirea, cel care povesteşte ce se întâmplase afară după primele semne de orbire, cel care adduce în faţa ascultătorului avione care se prăbuşesc, accidente rutiere şi măsuri de securitate care duc la declinul societăţii. Pe măsură ce istoria înaintează el devine vocea auctorială aşa cum îşi dorise Meirelles.

Reacţia oamenilor la orbirea generală este cheia acestui film, modul în care personajele ştiu să iasă din situaţia limită şi să-şi depăşească temerile şi frustrările poate schimba lumea, poate crea o nouă modalitate de înţelegere a ei şi de construire/reconstruire .

Deşi nu se ridică la nivelul lui «Cidade de Deus», un alt film semnat Meirelles, « Blindness » rămâne un film care merită văzut şi care ne pune o suită de întrebări legate de modul în care ştim sau nu să convieţuim, să comunicăm şi să colaborăm pe drumul plin de serpentine al secolului prezent unul al indiferenţei.
Şi să nu uităm, după cum spunea Meirelles: “is really about learning to see.” şi mai ales să privim în textele lui Saramago, singurul care ar putea ajunge la statutul de deţinător al „privirii universale”, poate de dincolo de noi, de unde este el acum vede mult mai clar paşii noştri nesiguri din intuneric si ne mai trimite cate un cuvant sa ne scoată la lumină…

Dante şi infernul secolului XXI

Pentru că astăzi se împlinesc 744 de ani de la naşterea lui Dante Aligheri, mă opresc puţin asupra Divinei Comedie şi a geografiei sale. Dante consideră Terra în mijlocul universului, iar în centrul pământului îl fixează pe diavol, pe Lucifer care atunci când a căzut din cer a format o groapă sub formă de pâlnie exact sub Ierusalim, această groapă constituind Infernul cu cele nouă cercuri ale sale, o cărare îngustă duce spre Purgatoriu, iar deasupra acestuia se află Edenul.
Abordez astăzi Infernul, urmând să mă ocup de celelalte două părţi cu altă ocazie. Prima parte conţine 33 de cânturi plus cântul introductiv:
„La mijlocul de drum al vieţii noastre
m-am fost găsit într-o pădure-adîncă:
pierdusem drumul drept prin văi sihastre.
Mi-e greu să povestesc de ea! Azi, încă,
gîndind la codru-acel, sălbatec foarte,
simt groaza iar din suflet cum mănîncă.
Amar a fost, îngemănat cu moarte…
Dar pîn’să spun de-a binelui aflare,
de alte lucruri voi vorbi în carte.
( Dante Alighieri
INFERNUL
Traducere de George Pruteanu
Ediţie digitală bilingvă)
Vrând să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, Dante se rătăceşte într-o pădure unde îl înconjurau o panteră, un leu şi o lupoaică. Însă o umbră îi vine în ajutor, poetul Virgiliu, trimis de Beatrice, iubita celui dintâi, şi care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieşi din pădure.
Împreună coboară prin cele nouă cercuri concentrice,fiecare corespunzând unui păcat săvârşit de personaje istorice ale epocii sau persoane dispreţuite de Dante şi unei pedepse descrisă în ordine crescătoare.
Pe poarta de intrare se află inscripţia deja celebră: „Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate” ( Lăsaţi orice speranţă voi cei ce intraţi) , în vestibul îi găsim pe indiferenţi şi laşi, alături de Papa Celestin al V-lea, aceştia sunt damnaţi să fie înţepaţi de muşte şi viespi la înfinit şi să calce pe un covor de viemi.
Primul cerc aparţine celor virtuoşi, dar care au trăit înainte de Hristos şi nu au fost botezaţi, îi vedem aici pe: Homer, Horaţiu, Ovidius, Marco Lucano, Aristotel, Socrate, Platon, Euclide, Ptolemeu, Avicena, Galenus şi Hipocrate care sunt etern frustraţi de a se bucura de faţa lui Dumnezeu.
Urmează necumpătaţii, cu cercul al doilea în care se găsesc cei ce iubesc luxul, impudicii şi cei morţi din cauza dragostei. Sunt păziţi de Minos, care hotărăşte şi locul în care îşi vor ispăşi pedepsele : Cleopatra, Semiramida, Elena din Troia, Tristan, Paolo şi Francesca da Rimini, aceştia fiind osândiţi să fie purtaţi de vânt pe malurile abisului.
În al treilea cerc întâlnim gurmanzii reprezentaţi printr-un concetăţean al lui Dante şi care sunt sub paza lui Cerber, ei sunt întinşi în noroi sub ploaie, la infinit. Urmează cercul avarilor şi al risipitorilor, păzit de Plutus, zeul grec al bunăstării, unde pedeapsa consta în a împinge o stâncă imensă la nesfârşit.
Al cincilea cerc, Styxul, este cercul destinat colericilor şi melancolicilor care sunt condamnaţi să se muşte între ei sau să fie înecaţi în noroi sub paza lui Phlegyas.
Urmează cetatea Dite, unde intrarea se dovedeşte dificilă, demonii, Meduza şi Furiile păzind cu străşnicie zidurile cetăţii, în schimb un mesager divin le va deschide poarta.
Al şaselea cerc este cel în care întâlnim ereticii, printre care şi Papa Anastase II susţinătorul arianismului.
Al şaptelea cerc este cel al violenţilor, acest cerc e împărţit în trei.
Există partea violenţilor contra semenilor, unde ucigaşii sunt chinuiţi de săgeţile a trei centauri (Pholus, Nessus şi Chiron) şi fierţi într-o mare de sânge.
Apoi cea a violenţilor contra lor înşişi, sinucigaşii, aceştia sunt transformaţi în arbori din care harpiile şi câinii negri muşcă cu nesaţ, printre aceştia se află şi Pierre des Vignes, Jacques de Saint-André.
La urmă se găsesc cei ce au comis violenţe împotriva lui Dumnezeu sau a firii: blasfemiatorii, printre care Capaneus cel fulgerat de Zeus.În acest cerc plouă cu foc, sufletele sunt imobilizate în nisip sau aleargă fără oprire.Tot aici găsim şi intelectuali ca Brunetto Latini (filosof şi orator) conselier şi mentor al lui Dante. Urmează sodomiţii printre care Guido Guerra, demnitar cunoscut în epoca lui Dante. Cu ajutorul unei funii reuşesc să fugă printr-un puţ înaintea de sosirea monstrului Geryon reprezentantul fraudei.
Următoarea oprire din al şaptelea cerc este cea în faţa uşuraticilor.Apoi se intră în al optulea cerc al mincinoşilor împărţit în 10 văi:
1. seducătorii unde îi întâlnim pe Iason şi pe Caccianemicom, un bolognez care a fost plătit să-i seducă sora.
2. linguşitorii printre care un alt cunoscut al lui Dante: Alessio Intermini de Lucques
3. simoniacii reprezentaţi prin Simon Magul şi Papa Nicolae al III-lea
4. vrăjitorii şi prezicătorii printre care Tiresias şi fiica sa
5. este locul celor ce iau şi dau mită
6. aparţine ipocriţilor reprezentaţi de Caiafa, judecătorul lui Hristos
7. hoţii printre care şi Vanni Fucci sufocat la infinit de şerpi
8. îi întâlneşte pe Ulise şi Diomede în locul destinat celor ce dau sfaturi
proaste
9. este pentru cei care învrăjbesc oamenii între ei, aceştia sunt toţi cu membre lipsă şi/ sau bucăţi de corp tăiate, aici apare Mosca cel care a pornit numeroase războaie în Florenţa
10.
a) alchimiştii printre care Griffolino şi Capocchio,
b) falsificatorii şi şarlatanii
– prefăcătorii ca Gianni Schicchi
– falsificatorii de bani ca Maestrul Adam
– mincinoşi ca Simon şi Putifar
Între cel de-al optulea şi cel de-al nouălea cerc se întâlnesc cu giganţi, iar Antaeus îi ajută să intre în al nouălea cerc.
Al nouălea cerc se întinde peste apele îngheţate ale Cocytus-ului, şi este cercul trădătorilor: trădători de oraş, de părinţi, ai gazdelor, ai binefăcătorilor. Aici îl întâlnim şi pe Lucifer îngropat în gheaţă până la piept, are trei capete, unul roşu de mânie, altul livid de neputiinţă şi altul negru de ignoranţă cele trei capete îi mestecă la infinit pe Iuda, Brutus şi Cassius.
Dincolo de mesajul religios şi politic, Divina comedie are şi un mesaj romantic şi unul fantastic.S-au făcut mai multe scenografii pornind de la scrierea de bază fiecare insistând pe una dintre aceste laturi. Am să vă prezint o satiră animată care pe mine m-a impresionat şi care se adaptează anilor 2000.
Este vorba tot de un Dante care împreună cu Vergiliu se plimbă printr-un iad tridimensional într-o călătorie la capătul lumii subpământene, unde viziunea grafică apocaliptică se îmbină cu epoca victoriană a teatrului de păpuşi,în care personaje contemporane ca preşedinţi, papi, femei cunoscute sau mai puţin cunoscute.
Filmul e regizat de Sandow Birk după un scenariu scris tot de el ca varianta la Infernul din Divina Comedie a lui Dante, la care a alăturat schiţe după gravurile lui Gustave Doré.
Actorii sunt păpuşi de hârtie făcute de mână şi efecte speciale sunt tot hand made :), vocea lui Virgilius aparţine lui James Cromwell, iar filmul a câştigat The Award of the Best Feature Film în 2007 la Laussane Underground Film Festival.
Am dat exemplu acestui film spre a vă stârni să citiţi Dante, fiindcă datorită contextului politic depăşit şi al personajelor publice necontemporane mulţi renunţă la lectura Divinei Comedii, însă vă asigur că îmbinând filmul şi lectura putem isca un joc al imaginaţiei în care să înlocuim personajele lui Dante cu figuri ale secolului nostru şi care să se înscrie în contextul acesta în care se discută tot mai mult apocalipsa în paralel cu politica.Iar ca element suplimentar vă precizez că filmuleţul îl aduce în vizor şi pe „geniul Carpaţilor” din anii ’80.

dansul substitut al comunicării?

Dansul rămâne unul dintre punctele centrale în viaţa mea personală şi culturală, întotdeauna m-au atras dansurile, dansatorii şi atmosfera pe ringul cu mişcări sălbatice, cei care sunteţi prin preajmă aţi văzut posturile mele revin asupra dansului de câte ori am ocazia. Pentru mine dansul este în primul rând plăcere, în al doilea rând comunicare şi apoi eliberare.
Aş vorbi despre multe dansuri care mi-au furat clipa şi sufletul de-a lungul vieţii, îmi amintesc din copilărie am fost marcată de Bolero, de dansul lui John Travolta din Saturday night fever, de dansul din Dirty Dancing, Michael Jackson şi Madonna, de Paula Abdul şi de Freddie Mercury, MC Hammer şi multe altele, am vrut doar să dau câte un exemplu din fiecare registru. Apoi au început filmele şi baletul dar aici îmi trebuie un articol special să le aduc pe toate, am să amintesc doar in fugă tangourile din Scent of a woman şi Moulin rouge pe Baryshnikov în White Nights şi dansul piticului din Twin peaks despre care am scris zilele trecute.
Nu nu aniversăm astăzi niciun coregraf, nicio balerină, însă cei prezenţi încalendarul artistic de astăzi mi-au vorbit mie despre dans. E vorba de Sarah Vaughan ( n. 27 martie 1924), Maria Schnieder ( n. 27 martie 1952) şi Quentin Tarantino ( 1963).Dansurile lor sunt dansuri ieşite din tipare, sunt dansuri ciudate şi incitante, sparg canoanele coregrafice şi introduc sau continuă alte idei, dansurile acestea conţin tot ceea ce văd eu într-un dans: plăcere, comunicare, eliberare
Dansul şi melodia CAPRICIU, „Whatever Lola wants, Lola gets” în interpretarea lui Sarah Vaughan

Dansul AFRODISIAC, un ultim tango în Paris alături de actriţa Maria Schneider

Dansul PROVOCARE, concursul de dans din Pulp Fiction cu scenariul lui Quentin Tarantino

Dansul TRANSĂ, tot în Pulp Fiction

Dansul LUPTĂ cu aceeaşi Uma Thurman tot în scenariul lui Quentin Tarantino, dar de data aceasta în Kill Bill

Dansul SUCCES, satisfacţia din scena finală a filmului Four rooms cu şi de Quentin Tarantino

Dansul FATAL al Juliettei Lewis în rolul lui Mallory Knox din filmul Natural Born Killers adaptare a lui Oliver Stone după un scenariu al lui Quentin Tarantino

Pe cât de bizare toate aceste dansuri pe atât de comunicative, după mine poartă în ele tot mesajul ideatic al filmelor în cauză.
Oare cum ar fi dacă în anumite momente din viaţă ne-am exprima prin dans? Pentru că tot vorbisem cu Angela despre tăcere şi sinceritate, dansul le îmbină perfect pe amândouă.

7 trepte ale decăderii dragostei

Despre îndrăgostire am vorbit cu ceva zile în urmă, apoi am propus o discuţie despre sacru şi profan în cuplu afirmând că în ciuda sacralizării prin dragoste şi ritualuri de umanizare de conturare a vieţii în dragoste, cu dragoste şi spre dragoste, cuplul decade în profan, se destramă şi piere.
Astăzi cu ajutorul celor prezenţi în calendarul Galei, am să încerc să conturez această traiectorie din păcate decadentă.
1. Imediat după îndrăgostire, cuplul trece printr-o puternică relaţie formată dintr-o atracţie fizică, cerebrală şi emoţională, dragostea devenind pasiune care de multe ori poate semăna cu
Am adus din nou un fragment din „Şatra” filmul lui Emil Loteanu, pentru că îl consider unul dintre cele mai relevante filme în ceea ce priveşte pasiunea, pentru că înainte de subtilităţi etnice, de înfăţişare a vieţii boeme, de pledoarie a libertăţii „Tabor ukhodit vnebo” este un film despre pasiune.Scenariul este scris de Emil Loteanu după o nuvelă a lui Maxim Gorki

maxim_gorki

( pe care îl aniversăm astăzi), o primă nuvelă a sa publicată în ziarul „Kvkaz” în 1892 cu titlul „Makar Chudra”, cu această ocazie Alexei Maximovici Pechkov şi-a ales şi pseudonimul Gorki ( care înseamnă amar în rusă).Nuvela vorbeşte despre dragostea dintre Rada, femeia rebelă, liberă până în măduva oaselor pe care nimeni şi nimic nu o poate stăpâni şi Zobar, hoţul de cai un boem şi un spirit neîmblânzit, de pasiunea dintre ei şi urmările acesteia.
2.Pasiunea în momentul în care nu-şi mai este suficientă sie înseşi se transformă într-o relaţie carnală, în care se încearcă totul, în care imaginaţia nu are stavile, iar senzualitatea prinde forme diferite.Cred că cel mai explicit exemplu în acest domeniu îl găsim în cinematografie la Bernardo Bertolucci

bernardo-bertolucci

, care astăzi împlineşte 68 de ani.Multe din filmele lui Bertolucci mi-au rămas înscrise pe retina cinefilă, însă trei dintre ele parcă nu le pot despărţi.Au acelaşi fir roşu ce le leagă: sex, politică şi cinefilie.În plus ideea de bază pare a fi „there is no love, only proofs of love”, actriţele seamănă între ele Maria Schneider, Liv Taylor şi Eva Green sunt brunetele lui Bertolucci, scenele de sex sunt abundente vrând să expună parcă gândurile personajelor, să insiste asupra puterii relaţiei carnale în viaţă. În pofida scenelor explicite, sexul în scenele lui Bertolucci este considerat o modalitate de înţelegere a condiţiei umane, iată şi filmele despre care vorbeam:
a) Last tango in Paris
b) Stealing Beauty
c) The dreamers
Este vorba despre o perioadă în care simţurile sub orice formă se cuibăresc în imaginaţia cuplului sau invers, momente în care nu există frica de ridicol, în care dragostea e la un pas de nebunie, iar limitele par inexistente, atunci suntem capabili probabil de cele mai nesăbuite dar şi cele mai interesante experienţe de cuplu.
3) Încet acestea dispar şi se instalează rutina,

jerry-lewis

viaţa de cuplu este ca o scrisoare bătută la maşină de scris, amuzant ce e drept dacă ne amintim de interpretarea lui Jerry Lewis, care astăzi ajunge la vârsta de 83 de ani, şi care incă ne face să zâmbim
Rutina însă nu este aducătoare de zâmbete, la început aduce confortul împreună cu ea, dar apoi reacţionează ca rugina, încet încet ne distruge sufletul, dragostea.
4) Declinul iubirii este etapa următoare, iar cel mai bine ne vorbeşte despre el Sully Prudhomme, poet francez şi primul laureat al premiului Nobel în literatură în anul 1901, născut tot în data de 16 martie, în 1839

sully-prudhomme

DECLIN D’AMOUR

Dans le mortel soupir de l’automne, qui frôle
Au bord du lac les joncs frileux,
Passe un murmure éteint : c’est l’eau triste et
Le saule
Qui se parlent entre eux.
Le saule : ” je languis, vois ! Ma verdure tombe
Et jonche ton cristal glacé ;
Toi qui fus la compagne, aujourd’hui sois la tombe
De mon printemps passé. ”
Il dit. La feuille glisse et va jaunir l’eau brune.
L’eau répond : ” ô mon pâle amant,
Ne laisse pas ainsi tomber une par une
Tes feuilles lentement ;

” ce baiser me fait mal, autant, je te l’assure,
Que les coups des avirons lourds ;
Le frisson qu’il me donne est comme une blessure
Qui s’élargit toujours.
” ce n’est qu’un point d’ abord, puis un cercle qui
Tremble
Et qui grandit, multiplié ;
Et les fleurs de mes bords sentent toutes ensemble
Un sanglot à leur pied.
” que ce tressaillement rare et long me tourmente !
Pourquoi m’oublier peu à peu ?
Secoue en une fois, cruel, sur ton amante
Tous tes baisers d’adieu ! ”
5) După această cădere, sufletul e fărâmiţat şi durerea se instalează în toate mădularele, toate colţurile sufletului se închid în ele însele, nimeni ţi nimic pare să nu le mai atingă, aşa cum tot Sully Prudhomme ne spune în poemul său Le Vase brisé:

Le vase où meurt cette verveine
D’un coup d’éventail fut fêlé ;
Le coup dut l’effleurer à peine :
Aucun bruit ne l’a révélé.

Mais la légère meurtrissure,
Mordant le cristal chaque jour,
D’une marche invisible et sûre,
En a fait lentement le tour.

Son eau fraîche a fui goutte à goutte,
Le suc des fleurs s’est épuisé ;
Personne encore ne s’en doute,
N’y touchez pas, il est brisé.

Souvent aussi la main qu’on aime,
Effleurant le cœur, le meurtrit ;
Puis le cœur se fend de lui-même,
La fleur de son amour périt ;

Toujours intact aux yeux du monde,
Il sent croître et pleurer tout bas
Sa blessure fine et profonde ;
Il est brisé, n’y touchez pas.

6) În cele din urmă, răniţi ne găsim alinarea în muzică medităm, ne amintim de dragostea pierdută, iar unduirile inimii zdrobite par sunete triste de acordeon, mă gândesc la acordeonul lui Ramzan Paskayev, unul dintre cei mai talentaţi acordeonisti ceceni, aniversat tot astăzi
7) Se întâmplă adeseori să vrem să ne alinăm neîmplinirile în braţele primului venit, să vrem să uităm dragostea vieţii în sufletul altcuiva, încercăm să ne umplem viaţa cu iubire de orice natură care să acoperă golul lăsat şi rănile amorului trecut, în concluzie să începem o relaţie nouă cu toate riscurile pe care le implică.Această parte îmi aduce oarecum aminte de pianista lui Elfriede Jelinek, poate nu întâmplător, căci astăzi împlineşte 56 de ani Isabelle Huppert

isabelle-huppert

cea care a interpretat-o pe Erika Kosuth, personajul principal din romanul lureatei premiului Nobel din literatură în 2004, în filmul Pianista din 2001, în regia lui Michael Haneke. Chiar dacă evoluţia Erikăi nu era asemănătoare cu ceea ce am descris eu mai sus, la acest punct suita de evenimente din viaţa profesoarei de pian şi ultima treaptă a iubirii se pot întâlni, pentru că e vorba de fapt despre insucces, despre iubiri care sfârşesc urât cu scene de violenţă şi ignorare cu lipsă de suflet, de iubire şi de umanitate în care nu mai regăsim nimic din ceea ce a fost cândva frumos şi din care există riscul să ieşim cu traume mari, poate nu de natura celei prin care trece Erika şi care duce la sinucidere, însă cu dureri şi mai mari decât tristeţea unui suflet ciobit, mai bine spus cu un suflet făcut bucăţi şi care nu mai poate fi reconstituit, un puzzle sentimental fără soluţii.
Mă întreb dacă şi voi vedeţi tot aşa scara pe care coboară dragostea, pe care se profanizează sentimentul cel mai nobil….

7 semne ale îndrăgostelii

Vă amintiţi cum e prima săptămănă de îndrăgosteală? Zic eu prima săptămână, dar poate fi vorba de o lună sau un sfert de an :).
Eu una de fiecare dată cel puţin o săptămână sunt cu capul în nori, dulce ca o ciocolată, ochii îmi sunt strălucitori şi fără vârstă, sunt plină de replici ca un actor şi grăbită de fiecare dată să mai prind un zbor şi un sărut în plus pe secundă, am o pasăre în piept care ştie să scrie poeme şi toate sunt la superlativ.
Coincideţele îmi joacă feste se pare… când i-am adunat laolaltă pe cei aniversaţi sau comemoraţi astăzi a ieşit gândul despre momentul îndrăgostirii… v-aş lăsa să ghiciţi cine mi-a indus această stare şi cum… cei care vreţi opriţi-vă din citit aici, mergeţi în altă pagină şi lasaţi-mi gândul vostru ….

Cei care aţi continuat să citiţi am să vă spun acuşica cum e în lumea Galei când e îndrăgostită:

1. sunt cu capul în nori, vreau să cuceresc universul, în zbor îmi regăsesc forţa de a cuceri necunoscutul şi dorinţa de a trece dincolo de faţa văzută a universului interior, port în suflet o galaxie care se pregăteşte să renască
toate acestea mă fac să mă aseamăn oarecum lui Yuri Gagarin

yurigagarin

născut la 9 martie 1934 şi care la 12 Aprilie 1961, devine primul om în spaţiu, lansându-se pe orbită la bordul navei Vostok 3KA-2 (Vostok 1). Numele de cod pe care l-a purtat pe parcursul acestei misiuni a fost Kedr (Cedrul), pe parcursul zborului se pare că ar fi fluierat celebra melodie: „Pământul-mamă aude, pământul-mamă ştie” („Родина слышит, Родина знает”), un cântec patriotic compus de Dmitri Shostakovich în 1951, pe versurile lui Yevgeniy Dolmatovsky,
iar în momentul în care a văzut pământul ar fi exclamat: „Pământul e albastru … Ce frumuseţe; E uimitor”

2. dulce ca o ciocolată iar dulceaţa aceasta o modelez, din ea creez cadouri pentru cel drag şi fac cele mai îndrăzneţe declaraţii de dulcegărie exact ca Juliette Binoche

juliette_binoche

(născută la 9 martie 1968) în „Chocolat”
3.recit o grămadă de poezii ca un actor, le caut pe toate de dragoste şi le pun în suflet ca măsură a stării de galactic, apoi le recit cu inima plină de pasiune aşa cum numai Ion Caramitru (născut la 9 martie 1942) ştie să o facă, „La mulţi ani, maestre!”, să ne mai învăţaţi să iubim
4.cu replicile actoriceşti în braţe plină de lirism şi inspiraţie mă grăbesc să prind toate secundele propice iubirii, să prelungesc un sărut dincolo de scenă, dincolo de clişeu, dincolo de capătul nopţii cu speranţa că el nu este actorul grăbit
al Laurei Stoica, de la dispariţia căreia se împlinesc deja trei ani

5.am o pasăre în piept care ştie totul despre poezie şi care îmi împrumută aripile seara când vreau să zbor într-o lume imaginară, lumea în care ea vorbeşte despre mine şi eu vorbesc cu ea despre dragoste, pasărea aceasta îi aparţine lui Charles Bukowski (decedat la 9 martie 1994) şi se numeşte „Bluebird.”
Bluebird
by Charles Bukowski
there’s a bluebird in my heart that
wants to get out
but I’m too tough for him,
I say, stay in there, I’m not going
to let anybody see
you.
there’s a bluebird in my heart that
wants to get out
but I pur whiskey on him and inhale
cigarette smoke
and the whores and the bartenders
and the grocery clerks
never know that
he’s
in there.
there’s a bluebird in my heart that
wants to get out
but I’m too tough for him,
I say,
stay down, do you want to mess
me up?
you want to screw up the
works?
you want to blow my book sales in
Europe?
there’s a bluebird in my heart that
wants to get out
but I’m too clever, I only let him out
at night sometimes
when everybody’s asleep.
I say, I know that you’re there,
so don’t be
sad.
then I put him back,
but he’s singing a little
in there, I haven’t quite let him
die
and we sleep together like
that
with our
secret pact
and it’s nice enough to
make a man
weep, but I don’t
weep, do
you?

6. nu în ultimul rând toate sunt la superlativ, mă simt chez moi de parcă dragostea ar fi casa mea dintotdeauna şi aş cânta ca Bob Crosby, fratele lui Bing pe care îl omagiem astăzi, ( şi el a încetat din viaţă la 9 martie1993)

Way Back Home
by Bob Crosby And The Bobcats

The roads are the dustiest
The winds are the gustiest
The gates are the rustiest
The pies are the crustiest
The songs the lustiest
The friends the trustiest

Waaay back home (back home!)

The trees are the sappiest
The days are the nappiest
The dogs are the yappiest
The kids are the scrappiest
The jokes the snappiest
The folks the happiest

Waaay back home
Dont’ know why I left the homestead
I really must confess
I’m a weary exile
Singing my song of lone-li-ness

The grass is the springiest
The bees are the stingiest
The birds are the wingiest
The bells are the ringiest (the hearts…)
The hearts the singiest (the arms…)
The arms the clingiest

Waaay back home

(What about the sun?)
The sun’s the blaziest (and the fields?)
Field’s the daisiest (and the cows?
Cows the graziest (and the help?)
The help’s the laziest.
The boys (are the witiest)
The girls (are the prettiest)

Waaay back home

(The pigs are the snootiest)
(The owls are the hootiest)
The plants the fruitiest
Stars the shootiest
(The grins the funniest)
The smiles the sunniest

Waaay back home
Dont’ know why I left the homestead
I really must confess
I’m a weary exile
Singing my song of lone-li-ness

The food is the spreadiest
The wine is the headiest
The pals are the readiest
The gals are the steadiest
The love the liveliest
The life the loveliest

Waaay back (Waaay back)
Waaay back Home (No place like home)
Sweeeet home

7.şi toate împreună parcă seamănă cu titlul unui film în care a jucat Ornella Mutti,

ornella-mutti

care azi împlineşte 54 de ani, e vorba de „Innamorato Pazzo” cu Adriano Celentano
Acestea sunt simptomele după ce se instalează îndrăgosteala în inima Galei. Acum dacă v-am dezvăluit semnele dragostei galactice aştept şi simbolurile voastre.
Să vorbim despre cum se învârte cerul când suntem îndrăgostiţi şi despre ce culoare are noaptea.

UPDATE
ce putea fi mai potrivit decât o voce caldă şi o melo care mie îmi străpunge sufletul de fiecare dată, de la Teona mi-am permis să aduc o melodie în interpretarea ei şi a prietenilor, o melo de zile mari, de îndrăgosteli de neuitat

dedublări artistice

1.Dedublări şi furt de personalitate

Nu mi-au plăcut niciodată filmele violente, filmele în care imaginile centrale sunt cele ale unor persoane mutilate sau chiar ucise prin violenţă. Sunt capabilă să privesc ore în şir ciudăţenii, dar nu bătăi şi impulsivităţi sălbatice.
Totuşi sunt câteva filme la care le-am trecut cu vederea violenţa şi pe care am reuşit să le privesc în totalitate cu scenele bătăioase cu tot, printre ele se numără şi « Portocala mecanică » şi « Fight Club ». Am să vă amintesc de ultimul dintre ele printr-o secvenţă video, cea a celor opt reguli.
Nu mă opresc în mod aleatoriu asupra acestei scene, ci pentru ca este un lait motiv care revine pe parcursul filmului, nu întâmplătoar v-am adus aminte de acest film, ci pentru că filmul, în regia lui David Fincher, are la bază nuvela lui Chuck Palahniuk « Fight Club », o scriere despre o fraternitate secretă a unor tineri care se lovesc unul pe altul până ajung pe jumătate morţi în concursuri ilicite până ajung să evolueze într-un grup terorist. Şi pentru că secvenţa video se referea la regulile clubului am să citez pasaje din carte referitoare la aceste reguli aici, pentru moment citatele sunt în franceză fiind singura ediţie pe care am avut-o la îndemână , dar o să încerc să revin cu o traducere .
Ultima frază : « À l’époque, ma vie me donnait l’impression d’être trop complète, et peut-être qu’il nous faut tout démolir pour faire quelque chose de mieux de nous-mêmes. », este de altfel şi cheia spre interpretarea personajului principal Tyler Durden aka dedublările naratorului, precum şi intenţia autorului de a arăta feţele pe care le poate lua autodistrugerea începând de la o insomnie şi ajungând la sinucidere.
Iar cum astăzi e ziua lui Chuck Palahniuk

Chuck Palahniuk

să-i urăm « La mulţi ani ! » şi să-i citim nuvelele, iar pentru cei tentaţi să vadă un alt film care are la bază o scriere a sa, şi anume « Choke » le recomand cartea înaintea peliculei cinematografice în regia lui Clark Gregg, dacă sunt amatori de Palahniuk, căci scenariul filmului este net diferit de naraţiunea în sine.
Un cadou potrivit pentru sărbătorit mi s-ar părea o bucată muzicală a unui alt aniversat al zilei : Leo Delibes

leo delibes

şi mă gândeam la muzica din baletul « Coppelia ( Fata cu ochi de smalţ) » de Arthur Saint-Léon, cu un livret de Charles Nuitter, scris după povestea lui Hoffmann L’Homme au sable, care, zic eu, menţine ritmica de galop din Fight Club şi face aluzie şi la dedublări.

2. Senzualitate explicită vs senzualitate ascunsă

Alte sărbătorite ale zilei de 21 februarie îşi fac locul în calendarul Galei, două femei pătrunse de o senzualitate profundă, cea dintâi Anais Nin

anais-nin

a fost una dintre primele scriitoare care a deschis porţile literaturii erotice, cea de-a doua Nina Simone

nina_simone

cu senzualitatea vocii sale de neconfundat ne-a strecurat în suflete o muzică demnă de a ne cutremura simţurile.
Anais Nin a devenit celebră în urma jurnalului său intim pe care l-a început la unsprezece ani şi a continuat să scrie asiduu până la moarte, jurnal pe parcursul căriua descrie întâlniri amoroase artistice sau anlitice ca cele cu Henry Miller, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Fuseau Vidal, James Agee.
Anais Nin este apreciată şi pentru pionieratul în scrierile erotice, fiind alături de Kate Chopin printre primele scriitoare care au atins acest subiect sensibil ţinând seama că vorbim despre anii ‘40. « Delta lui Venus » sau « Venus Erotica » a fost scrisă în condiţii de probleme financiare cu un dolar pagina, a fost considerată drept o scriere scandalos de explicită în care se pune accent pe bisexualitate feminină. O vară la Mallorca din « Delta lui Venus » este o scenă reprezentativă pentru această faţă erotică a literaturii lui Anais Nin, în varianta engleză se poate citi aici, şi am să adaug un fragment din Delta lui Venus în lectura unei actriţe surpriză.
Nina Simone nu mai are nevoie de prezentare, cred că fiecare dintre noi poate asocia senzualitatea cu timbrul ei vocal sau una dintre piesele ei cu amorul.
Am să las la alegere două dintre preferatele mele, sunt curioasă care vă atrage mai mult.Iar ca fapt divers aş aminti că numele ei adevărat a fost Eunice Kathleen Waymon, dar a ales pseudonimul de Nina datorită unui amant latino american care îi spunea niña iar Simone a fost ales ca un omagiu în cinstea Simonei Signoret.
3. Virilităţi neaşteptate : inovaţia în muzică şi teatru

Un alt personaj drag Galei s-a născut la 21 februarie, e vorba de Sacha Guitry

guitry_sacha

care afirma : « Je n’ai qu’une seule ambition : ne pas plaire à tout le monde. Plaire à tout le monde c’est plaire à n’importe qui. ».Această ambiţie Guitry atransformat-o în inovaţie. Noi reguli în teatru, noi reguli în cinematografie, nu a plăcut oricui, dar ce-i care îl admiră pe Guitry îl admiră tocmai pentru că nu este ca toţi ceilalţi, pentru că noutatea lui, umorul caustic face deliciul publicului, replicile sale în aparenţă misogine sunt o pelerină care ascunde predilecţia sa spre dragostea faţă de femei, fapt ce îl confirmă cele cinci căsnicii ale sale. Frazele sale misogine sunt o metodă de a se răzbuna contra infidelităţii, contra mariajului nereuşit.De altfel unul dintre cunoscuţii lui Guitry actor şi regizor la rândul lui afirma că acesta din urmă a fost nebun după femei în schimb ele nu au fost nebune după el . Aceasta va fi şi cauza replicilor sale misogine şi a falsei categorii la care este încadrat. Am amintit de misoginism pentru că adesea numele lui Sacha Guitry trimite în această zonă şi pentru că am vrut să fac trecerea lui de la misogin la personaj virilic. Dincolo de aceste portretizări Guitry a fost : comedian, dramaturg, regizor de teatru şi de film şi un mare scenarist. Numărul pieselor sale de teatru se ridică la o sută şi majoritatea au fost puse în scenă de el însuşi, iar filmele pe care le-a regizat sunt în jur de 33, în majoritatea având rol principal şisau de regizor . Guitry a avut o încredere în sine , în virilitatea şi forţa sa care ne este transmisă tocmai prin pluralitatea poziţiilor pe care le are în arta teatrală şi cinematografică, prin curajul de a accede spre noi dimensiuni şi forme artistice. Aici găsiţi un mic text al lui Sacha Guitry despre ceas, un text mai puţin cunoscut iar mai jos o scenă din ” L’acroche-cœur „ care să vă apropie de universul său.
O altă surpriză, un personaj aparte care cu chitara sa poate cuceri orice suflet este Andrés Segovia

Andrés Segovia

considerat cel mai important reprezentant al chitării clasice din secolul XX şi care e născut tot la data de 21 februarie.
Segovia a încercat să impună un stil în care flamenco şi repertoriul folcloric spaniol să fie îndepărtat cu desăvârşire şi care să abordeze partea clasică din muzică, nu numai că a reuşit cu brio, dar până şi iubitorii de flamenco printre care mă număr şi eu apreciază acest lucru, chitara lui Segovia şi-a găsit un loc în sufletul publicului filarmonicilor căci Segovia a dorit întotdeauna un loc în orchestră pentru chitară, de altfel acum chitara are posibilitatea abordării lui Bach spre exemplu.
Am încercat să fac trecerea cu ajutorul sărbătoriţilor/ aniversaţilor zilei de la dublă personalitate la personaje feminine şi masculine pline de senzualitate şi virilitate artistică, am să va las să alegeţi fiecare unul din personajele de mai sus pentru a reveni la dedublare. În pielea căruia dintre personajele amintite vă simţiţi împlinite visele şi ambiţiile ?

ochiul sau pumnul cinematografic?

O continuare la ideea de ieri despre libertate si inovatori, astăzi 11 februarie, se împlinesc 62 de ani de la decesul lui Sergei Eisenstein unul dintre regizorii pe care nu putem să-i uităm.

sergei eisenstein

Colaborator al lui Meyerhold a insistat pentru schimbare, în teatru şi mai târziu în arta cinematografică. El este cel care a introdus teoria montajului de atracţie prin care combină reacţiile emotive cu filmări din unghiuri specifice, cu imagini de mulţime în mişcare, reuşind astfel o anume manipulare a spectatorului şi obţinând adevărate metafore cinematografice, exemplar este în acest sens „Crucişătorul Potemkin”.
O altă trăsătură a regizorului Eisenstein : refuza să lucreze cu actori profesionişti, castingurile lui efectuându-se între oameni de clasă socială apropiată cu cea a personajului. În plus credea că filmul nu necesita un scenariu, că la masa montajului se crează personajele şi intrigile, montajul fiind un element a posteriori
Întâlnim în filmele lui simboluri peste simboluri, spre exemplu în „Octombrie” regăsim simboluri religioase care se înlănţuie pentru a sublinia ideea comună a religiilor sau numeroase medalii şi decoraţii pentru a defini statul, în „Ivan cel groaznic” întâlnim ochiul ca simbol al adevărului, icoane reprezentantele bisericii ruse, soarele şi luna ca elemente complementare, iar personajele sunt asociate animalelor. Eisenstein se joacă împreună cu umbrele şi culorile în centrul simbolisticii. Imaginile din film sunt alb- negre pentru a trasa dualitatea caracterelor, iar culoarea din sfârşitul filmului rupe bariera dintre bine şi rău.
Arta lui Sergei Eisenstein constă într-un limbaj cu totul diferit de ceea ce existase până atunci, o colaborare între montaj, ritm, utilizarea culorii împreună cu alegerea luminozităţii. Cinematografia lui nu mai este doar film, ea cuprinde fotografie, filosofie, poezie şi artă picturală , această tehnică fiind una de tip «cine – poing » opusă celei lui Vertov « cine-oeil » după cum o definesc criticii.
Vertov (încă o coincidenţă, azi 12 februarie se împlinesc 55 de ani de la trecerea lui în nefiinţă),

vertov

a fost un alt avangardist rus. Colaborator al lui Eisenstein, împreună au încercat o analiză a realităţii prin camera de filmat.
Dziga Vertov a creat un nou limbaj cinematografic, autonom, eliberat de literatură şi teatru. A refuzat categoric modelul clasic al filmului bazat pe intrigă, considerând că „drama cinematografică este opiumul poporului”.
Asemeni lui Brecht foloseşte tehnica punerii în abis, planurile sale principale sunt dedicate portretelor. Asociază fotogramele imaginilor reale, înfăţişează regizorul în plin proces creator creând astfel un joc de imagini şi emoţii vizuale cu aceste elemete.
Vertov îşi suţine teoria cinematografică, „sunt un ochi, un ochi mecanic care arată lumea cum doar el însuşi poate să o vadă…vă descopăr lumea pe care n-o cunoaşteţi”,

ochiul vertov

în plan practic, mai cu seamă în „ Omul cu camera de filmat”, un film realizat în 1929, despre Moscova, care face parte din seria filmelor despre metropole realizate între anii
’20 –‘50, film în care lumea este într-un continuu dialog cu camera de filmat, oraşul şi oamenii descoperindu-se şi analizându-se reciproc.
Arta lui Vertov „cine-oeil”, un ochi care observă şi metaforizează lumea şi arta lui Eisenstein „cine-poing”, pumnul care îşi croieşte drum prin cunştiinţa privitorului şi care trebuie să pătrundă minţile până la victoria finală sunt două metode complementare de „subjugare” artistică şi raţională : o hipnoză optică a lui Vertov care face introducerea spre controlul cerebral intenţionat de Eisenstein.
Rămâne oare să alegem noi cum vrem să fim „înrobiţi”, cu „ochiul” sau cu „pumnul” ?

best music original score- ennio morricone

Pentru ca astazi Ennio Morricone implineste 81 de ani, pentru ca este compozitorul de muzica de film cel mai galactic 🙂 , alegeti dupa pofta inimii dintre temele mele preferate si acordati un Oscar din suflet piesei care va incanta auzul si simturile…

Novecento -Bernardo Bertolucci

Chi Mai din Le Professionnel -Georges Lautner,

Mission To Mars -Brian de Palma
The Untouchables” Brian de Palma

Sacco & Vanzetti – Giuliano Montaldo

U-Turn Oliver Stone

The Good The Bad and The Ugly -Sergio Leone
A Fistful of Dollars – Sergio Leone

Once upon a time in the West- Sergio Leone

Cinema paradiso- Giuseppe Tornatore
The Legend of 1900- Giuseppe Tornatore

Once Upon a Time in America – Giuseppe Tornatore

Malena- Giuseppe Tornatore

Kill Bill Vol. 2 – Quentin Tarantino

Inglourious Basterds -Quentin Tarantino