imaginaţia creativă:jack the D_ripper vs jack the R_ipper

Dacă în urmă cu câteva zile îl comemoram pe Dali astăzi vreau să vă aduc aminte că 28 ianuarie e data la care s-a născut un alt inovator într-ale picturii, un reprezentant ( „Blue (Moby-Dick)” 1943)al expresionismului abstract, Jackson Pollock
Supranumit „Jack the dripper”, datorită metodei sale de a picta

dripping

Pollock a făcut un pas înainte în descoperirea de noi principii de descărcare emoţională şi de revelare a universului interior al omului modern, aflat într-o continuuă criză(„Composition with oval forms” 1934-1938) existenţială. Astfel, în faţa pânzei albe descoperă o nouă metodă artistică, aceea de colorare prin picurare şi scurgere, în căutarea unei noi ordini ( „The key” 1946) şi a unui sens, ascunse în subconştientul artistului

jackson pollock

Pollock a produs peste 700 de tablouri dintre care cel pictat în 1948, purtând ca titlu„numărul 5” s-a vândut cu 140 milioane de dolari în 2006.
Am spus „Jack the dripper”, forma poreclei aminteşte implicit de „Jack the ripper”, referinţa umoristică spre celebrul şi misteriosul asasin londonez care deborda de imaginaţie (macabră din păcate) şi care a reuşit tot printr-o metodă neconvenţională să-şi atragă o adevărată notorietate. Între Jack the ripper şi Jack the dripper există nu doar o asemănare lexicală ci şi una socială ambii au avut un impact de tip „şoc” faţă de societate şi o influenţă psihică asupra căutărilor interioare ale individului, dar paralela este doar la nivel imagistic fiindcă moral cei doi Jack nu mai au nimic în comun, poate doar contradicţiile critice

jack D

şi misterul să îi mai alăture peste timpuri

jack R

În schimb, îmi trece prin minte că imaginaţia noastră ca metodă de reflectare a subconştientului poate îmbrăca haina lui Jack R sau pe cea a lui Jack D, depinde fiecare ce alege: pânza sau cuţitul.

21 de ani de când geniul s-a transformat în rinocer

Să vorbeşti despre Dali înseamnă să vorbeşti despre o divinitate necunoscută omniscientă şi incomensurabilă, nu se poate spune nimic din ceea ce nu s-a spus şi totuşi mai sunt multe necunoscute în ecuaţia dali + artă =viaţă, e foarte uşor de recunoscut şi totuşi foarte greu datorită complexităţii lui.

Astăzi se împlinesc douăzeci de ani de la trecerea lui în nefiinţă sau de ce nu am spune de la trecerea lui spre lumea împlinirii, lumea în care cu adevărat genialitatea lui poate atinge perfecţiunea; mi-aş permite să spun în lumea rinocerilor , căci pentru Dali rinocerul reprezintă „chintesenţa regnului animal şi al umanităţii”, perfecţiunea, datorită formei divine a cornului de rinocer, o spirală logaritmică de fapt, pe care o mai întâlnim doar la floarea soarelui, de altfel toată viaţa Dali a pictat rinoceri după afirmaţiile sale :
„Eu, Dali cufundat într-o introspecţie neîntreruptă şi în analiza profundă a gândurilor mele cele mai fugare, am descoperit deodată că toată viaţa n-am pictat altceva decât coarne de rinocer, şi asta fără să-mi fi dat seama.”(iulie 1952).
Având în vedere importanţa zilei de azi îndrăznesc să încerc să-l omagiez făcând o mică trecere în revistă a simbolurilor care l-au urmărit de-a lungul vieţii, pentru a ne aminti cum a îmbogăţit Dali lumea.
Copil fiind, Dali visa să devină bucătar, mai apoi îşi dorea să fie Napoleon… adolescentul Dali e marcat de poezia lui Lorca, de prietenia cu el şi Bunuel de stima faţă de Picasso pe care îl consideră tatăl său spiritual: „după tata, Picasso e omul la care m-am gândit cel mai mult, inspirat de profesorul său Don Esteban Trayter care îi repeta mereu că Dumnezeu nu există, de lectura cărţilor ateiste din biblioteca tatălui său printre care şi „Aşa grăit-a Zarathustra” a lui Nietzsche din care a aflat că Dumnezeu a murit. „Cum poate sa moară cineva care nu există?” se întreabă Dali şi începe să creadă în divinitate. Zarathustra i s-a părut un erou maret, chiar daca Nietzsche îi produsese impresia unei fiinţe slabe, care nu avusese tăria să nu înnebunească.
Astfel s-a născut şi prima deviză a lui Dali, care avea sa devină tema vieţii lui: „Singura diferenţă dintre mine şi un nebun este ca eu nu sunt nebun!”. Dali şi-a propus să-l întreacă în măreţie pe Nietzsche, omul care a trezit în el, paradoxal, ideea de Dumnezeu. Dali şi-a propus să-l întreacă pe Nietzsche până şi prin mustăţi:”Ale mele nu vor fi aşa de deprimate, de catastrofice, aşa de copleşite de muzica wagneriană şi de ceţuri. Nu! Vor fi subţiri, imperialiste, ultra-naţionaliste şi vor ţinti către cer, ca misticismul vertical, ca sindicatele verticale spaniole”, avea să afirme Dali.
Mustăţile sunt pentru Dali ceea ce îi insinuase prietenul său Lorca, fascinat la rândul său de mustăţile lui Hitler: „constanta tragică a chipului bărbătesc”, apropo de mustăţi, Dali deconspiră secretul formei atât de originale a musţăţilor sale ca fiind sucul de curmale, cu care le unge la sfârşitul mesei, fapt care îi provoaca un alt delir acela de a atrage toate muştele şi a se lăsa acoperit de: „muştele curate-curate, super-vesele, ca minunatele musculiţe de măslin de la Port Lligat”
şi iată că am intrat deja în contact cu o parte dintre obsesiile şi simbolurile daliniene care apar în operele sale şi care revelă obiecte fetiş cu rolul de a transmite şi mai pregnant mesajul artei sale.
Oul
simbol creştin al învierii lui Hristos, emblemă a purităţii şi perfecţiunii, este unul din simbolurile dragi lui Dali, care aminteşte de căutarea perfecţiunii lui Leonardo da Vinci, de viaţa anterioară intrauterină şi de renaştere

Melcul
un alt simbol, descoperit ca urmare a întâlnirii cu Freud , cum Dali credea că nimic nu se întâmplă fără un scop anume, consideră faptul că a fost captat de imaginea unei biciclete în casa lui Freud tocmai un imbold divin pentru a o compara unui melc, simbol al creierului uman şi în special al creierului freudian, melcul morţii terestre, el vede în melc o asemănare cu oul primordial având în vedere parţile tari ale cochiliei şi părţile moi interioare fapt care ne duce cu gândul la simbolul ceasurilor moi persistenţa memoriei, adesea Dali afirma că: „materializarea flexibilităţii timpului şi a indivizibilităţii spaţiului…este fluidul” astfel şi ceasurile moi din persistenţa memoriei simbolizează aspectul fiziologic prin care viteza timpului poate varia în percepţia umană, această idee i-a venit în timp ce contempla două bucăţi de brânză camembert care se topeau ;
Pianul
este un alt element prezent în arta daliniană, menit să reamintească originile aristocratice şi apartenenţa la o cultură de rang înalt sub forme cu tentă sexuală sau politică
Dacă tot vorbim despre politică, fără să enumerăm înclinaţia spre fascism, spre Franco şi alte tendinţe de admirare a despotismului, vreau doar să accentuez excentricitatea lui Dali şi să consider simpatiile sale politice ca fiind doar o măsură de a scoate în evidenţă talentul său de mare provocator
Sertarele
sunt un alt simbol inspirat de Freud, mai bine zis din lecturile din Freud, conceptul fiind preluat de Dali şi transpus în artă ca simbol al memoriei, al inconştientului şi al secretelor ascunse
Elefantul
unul din lait-motiovele artei daliniene, susţinătoare ale universului în mitologia hindusă, pahidermele au rol de cariatide ale geogafiei artistice daliniane, elefanţii dalinieni nu sunt elefanţi oarecare, ci elemente zoomorfe care îmbină clasa pahidermelor şi arahnidelor dând naştere unei specii suprarealiste care susţine întreg universul extravagant, himeric şi transcedent
Venus
este o altă obsesie transpusă artistic, fiind prima femeie pe care copilul Dali o modelează în argilă, va marca partea sexuală a artei daliniene până la apariţia Galei şi chiar şi pe urmă.Întâlnim diferite ipostaze ale zeiţei: Venus ca vis despre femeie, Venus deţinătoarea secretelor , Venus- geneză şi perfecţiune
şi în cele din urmă
Gala,
ea cea care a fost centrul nervos al relaţiei gala-dali, a fost pe rând impresar, manechin, purtător de cuvânt, gazdă, ea s-a îngrijit să transforme o nebunie schizofrenică galopantă într-un delir creativ, pozitiv şi dătător de roade,
ea era cea care îi aducea pânzele pensulele şi culorile lui Dali, cea care se îngrijea să-i vândă operele şi să găsească sponsori şi tot ea se îngrijea să-şi satisfacă geniul pe toate planurile atât sentimental cât şi intelectual şi sexual astfel încât ea îi îndepărtează orice problemă preciza Dali, Gala este un personaj magnetic în primul rând, deşi fizic pare a fi o femeie perfectă cu umeri drepţi, bazin larg şi fese generoase , o perfecţiune egală cu cea a statuilor antice, Gala nu are o frumuseţe estetică specială, frumuseţea ei vine din asumarea personalităţii, din încrederea în sine însăşi, Gala se impune, prezenţa ei este una vie şi chiar dacă privirea ei e una de gheaţă uneori, ea iluminează pânza misterioasă şi provocatoare.
Voi încheia cu acest ultim simbol ca fiind pilonul de rezistenţă a cuplului Dali-Gala şi ca atare a artei daliniene

dali-gala

.
După acest peripluu prin simbolistica daliniană rămân cu senzaţia de prea plin chiar dacă am atins o parte infimă din viaţa opera şi simbolistica celui mai îndrăzneţ artist, celui mai nebun (\"fou du chocolat\")
şi genial, care de la înălţimile pe care le-a pictat cândva ne priveşte căutând să vadă câţi dintre noi se vor transforma în rinoceri, câţi dintre noi ne vom apropia de perfecţiunea imaginaţiei, câţi dintre noi ne vom elibera de demonii sociali şi vom avea curajul să fim noi înşine, cât mai naturali….

ridicolul intre viata si carte

O sa ma opresc in cazul de fata doar la „Uimire si cutremur”, un roman autobiografic in care amelie povesteste experienta ei ca angajata a unei companii nipone. romanul se deruleaza ca un jurnal al anului in care indragostita de spatiul nipon, se confrunta cu diferentele de cultura si mentalitate care nu-i inhiba gustul pentru tara soarelui rasare, doar o ajuta sa-si perceapa degradarea pas cu pas si s-o transforme.
cartea incepe prin a ne introduce in atmosfera de societate cu o scara ierarhica bine definita , autoarea subliniind latura pe care se va contura atmosfera de subordonare fizica si intelectuala, psihologica si etnica:
„Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.
Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.
Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.”
AN recunoste coborarea pe care o face in acest zigurat lipsist de valori proprii si initiative libere,unde nu mai conteaza cu adevarat capacitatea fiecaruia, ci doar puterea sclavului de a sa adapta calaului, fara prea mari decaderi psihologico-sentimentale.
astfel amelie-san isi recunoaste declinul:””Copil fiind, voiam sa devin Dumnezeu. Foarte repede, am inteles ca ceream prea mult… …Am fost atunci investita cu misiunea finala: curatarea budelor.”
singura portita de scapare in acest univers decadential este capacitatea ei de a se transpune dincolo de ritmul cotidian al imposibilitatii de a-si evidentia capacitatile lingvistice si intelectuale, de a se afirma ca entitate demna de respect, dincolo de mentalitatea occidentala care in mod normal ar rectiona revoltator de drastic la un tratament de o asemenea anvergura, dar si dincolo de comportamentul nipon de a accepta in tacere regulile care vin de la conducere concernului, printr-o atitudine onirica : „chiar lîngă uşa liftului era un imens perete de sticlă. mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.
imi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atît de departe dedesubtul meu: pînă să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.”
astfel trece amelie-san de la ochakumi ( activitea de a servi ceaiul colegilor si care aduce aminte de tacerea in care se celebreaza ceremonia ceaiului), la distribuirea corespondentei, la clasarea datelor contabile („Numeam asta seninătate facturieră”), pana la „înaintătoare-întorcătoare de calendare”.pe tot acest parcurs amelie isi invinge temerile umane: „Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă! Hibernam.”, complacandu-se intr-o stare de dolce far niente care o amuza adeseori si-i intareste capacitatea psihica. chiar daca recunoaste „am devenit contabilă la Yumimoto. Şi cred că mai jos de-atît nu puteam coborî” masura de acceptare a ridiculitatii maxime nu a fost atinsa. Ca urmare a caracterului si educatiei occidentale, amelie, dupa ce asista la injosirea publica a sefei ei Fubuki, fata de care in pofida tuturor conflictelor, avea o admiratie de netagaduit, incearca sa o consoleze surprinzand-o in timp ce-si varsa lacrimile departe de ochii lumii, intr-un cuvant ii observa flebetea si umilinta mult mai mult decat este permis intr-un mediu nipon, fapt care ii atrage ura acestei din urma:
” Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi şi Nagasaki în celălalt” si ca atare pedeapsa ultima, ridiculizarea si coborarea pe ultima treapta ierarhica, cea mai injositoare de altfel „misiunea finală: curăţarea budelor „, chiar in fata acestei degradari sociale autoarea reactioneaza cu haz si autoironie fina: „îmi permit să subliniez gama extraordinar de largă a talentelor mele, capabile să cînte în orice registru, de la Dumnezeu pînă la madam Pipi.” si dorinta ei de a deveni nipona o face sa nu decada in reactii occidentale cum ar fi aceea de a demisiona, se incurajeaza pe sine: „o să rezist. o să mă comport ca o niponă.”, dar exutoarul acestei rezistente este inca o data „exercitiul defenstrarii” :
„Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, In universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă pînă ameţeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”
amelie conchide cu dragostea ei fata de expresia japoneza „uimire si cutremur” (” în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur””) fiind un fel de justificare a atitudinii ei, respect imparatul si la masa lui joc asa cum imi canta, dar asta fara a ma injosi in proprii mei ochi, caci dincolo de pseudo-umilinta exista o fereastra eliberatoare : „Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil de spălat, dintre apa pe care-o tragi şi cer. Cîtă vreme vor mai exista ferestre, pînă si cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pămînt îşi va avea partea sa de libertate.”
revin la intro-ul acestei invitatii la lectura, citind-o pe andi am realizat cati dintre noi trecem prin momente in viata de care vrem sa uitam, momente care ne pun in inferioritate si in imposibilitatea de a ne arata adevarata valoare, dar cati dintre noi reusim sa depasim acest moment si sa dam o alta valoare experientei negative, ca vorba aceea „in tot raul e si un bine” sau „ceea ce nu ne omoara ne face mai puternici” (Friedrich Nietzsche ), daca am reusi sa depasim piedicile capcanele pe care ni le intindem cu sau fara voia noastra, sa trecem muntii cu autoironia si hazul de necaz cred ca am ridica stacheta intelectuala si psihologica a eu-lui nostru occidental cel putin cu un munte peste medie.
suntem cu atat mai liberi cu cat suntem mai mult noi insine in interiorul nostru si cu cat reusim sa ne transformam decaderile intr-o oaza de inspiratie sau in puterea de a fi liber interior si sincer pana in maduva oaselor cu eu-l propriu

get lucky

I’m better with my muscles
Than I am with my mouth
I worked the fairgrounds in the summer
And go pick fruit down south

And when I’m feel them chilly winds
Where the weather goes I follow
Pack up my traveling things go with the swallows

And I might get lucky now and then
You win some, you might get lucky now and then
You win some

I wake up every morning
Keep on eye on what I spent
Gotta think about eating
Gotta think about paying the rent

I always think it’s funny
It gets me everytime
I wonder about the happiness and money
Tell it to the breadline

But you might get lucky now and then
You win some, you might get lucky now and then
You win some

Now I’m rambling through this meadow happy as a man can be
Think I just lay me down under this old tree
On and on we go through this old world of shuffling
If you got a truffle dog, you can go truffling

But you might get lucky now and then
You win some, you might get lucky now and then
You win some