Totul porneşte de fapt de la interpretarea pe care ochiul nostru, organul recepetiv vizual o dă imaginii, de modul în care urechea percepe sunetul şi de capacitatea noastră de a da sensuri şi forme acestora.
Misterul este intriga acestor universe, deznodământul ne aparţine, iar muzica pe care o aud de câte ori mă opresc în aceste dimensiuni e :
Pentru că azi se împlinesc 26 de ani de la decesul lui Luis Bunuel, el este cel care ne va conduce în universurile în care totul depinde de interpretarea oculară, într-o epocă de aur, „L’age d’or”, adevărat chef-d’œuvre al cinematografiei suprarealiste, proiectat în anul 1930 şi interzis până în 1981 datorită apropourilor evidente faţă de creştinism, reguli şi morală.
Doi amanţi care trăiesc o dragoste efemeră şi care nu ţin cont de convenţii de nicio natură fie ea socială, familială sau de interdicţii religioase ori sexuale.
Libertate totală, despre asta vorbesc cei doi scenarişti ai filmului, cine altcineva decât Dali şi Bunuel, prin scenele alegorice interpretate de Gaston Modot şi Lya Lys, alături de vocea lui Paul Eluard.
Alegoriile sunt presărate cu umor negru şi muzică clasică ( Beethoven, Mozart, Richard Wagner, Franz Schubert ).
Şi evident că nu rezist tentaţiei şi mă mai opresc asupra unui alt film, un scurt metraj de fapt, tot în scenariul celor doi (Dali şi Bunuel) şi care poate fi considert drept manifest al suprarealismului, Un chien andalou.
Cei doi au ales imagini suprizătoare care le treceau instantaneu prin minte îndepărtând orice imagine care putea avea legătură cu noţiuni şi cunoştiinţe dobândite de ei anterior prin educaţie sau cultură.
Apărut în 1928, filmul a şocat prin scena ochiului, scenă terifiantă care de altfel i-a şi atras cenzura în multe ţări.
Tranşarea ochiului apare din primele minute din film, Bunuel cu ajutorul unei lame de ras secţionează ochiul unei femei( de fapt s-a folosit un ochi de bovină).
Scena este de altfel cea mai importantă din film şi cea care va duce la înţelegerea mesajului artistic.
Mă întorc la ceea ce spuneam la început, ochiul este organul receptiv, însă pentru a putea vedea lucrurile din altă perspectivă trebuie schimbată modalitatea de recepţionare a informaţiei. Asta ne transmite Bunuel şi Dali, acesta este suprarealismul, modul de a privi diferit.
Avertismentul brutal pe care îl face Bunuel coincide de fapt cu modul de apariţie al suprarealismului şi exprimă necesitatea unei transformări bruşte a privirii receptorului.
Filmul abundă în elemente simbolice regăsite de altfel şi în pictura lui Dali : măgarul mort, pianul, erotismul, furnicile, dentelaria de Vermeer.
Păstrând tenta „neagră” amintesc astăzi de actriţa Maria Ouspenskaya, născută tot în 29 iulie şi cunoscută în rolul ghicitoarei Maleva din The Wolf Man (1941) şi din Frankenstein Meets the Wolf Man (1943).
The Wolf Man după un scenariu scris de Curt Siodmak în regia lui George Waggner cu Lon Chaney, Béla Lugosi şi Maria Ouspenskaya, este un horror clasic.
Universul negru, al misterului şi terorii ne deschide aici porţi spre tematica identităţii şi spre cunoaşterea de sine, iată aşadar o modalitate antecedentă suprarealismului de schimbare a opticii. Şi mă duc cu gândul la Hesse şi la autocunoaştere, dar despre „Lupul de stepă” am să revin într-o altă postare.
Tot în tematica aceasta se încadrează şi picturile Ximenei Armas născută la 29 iulie 1946 la Santiago de Chile şi stabilită în Franţa, a cărei operă se ascunde, musteşte de mister.
Ximena Armas nu dezvăluie nimic, personajele sale se îmbracă în umbră, umbra este cea care ne atrage în universul oniric al artistei care ne învăluie şi ne captează atenţia incitându-ne să descoperim sensuri şi simboluri, să privim tablourile din toate unghiurile posibile, cu un ochi dezbrăcat de frustrări şi idei preconcepute.
Personajele sale sunt vag prezentate, diafan şi sumbru totodată, poate tocmai datorită sorgintei lor onirice. Pictura ei mi se pare de-a dreptul poezie. O privire a unui „ochi secţionat” în centrul universului lor ne poate vorbi despre visele noastre în care subiectul (noi ) se apropie de obiectiv fără a-l atinge, sporind astfel intensitatea tentaţiei.
Şi pentru ca universul acesta al lucrurilor altfel privite să poată fi cuprins mai uşor m-am gândit să-l aşez într-o matrice, poate fi ea spirală pentru a continua ideea eternităţii de ieri, poate fi una lirică. Deşi net diferită de universul creat anterior, rămâne matrice primitoare fiindcă depinde de ochiul care o priveşte şi o transformă în imaginaţie.
Matricea aparţine unui poet american, Stanley Kunitz, care ar fi împlinit azi 104 ani, dar care a dispărut în 2006, şi care a primit Bollingen Prize pentru activiatea sa poetică de-a lungul vieţii.
The Layers
I have walked through many lives,
some of them my own,
and I am not who I was,
though some principle of being
abides, from which I struggle
not to stray.
When I look behind,
as I am compelled to look
before I can gather strength
to proceed on my journey,
I see the milestones dwindling
toward the horizon
and the slow fires trailing
from the abandoned camp_sites,
over which scavenger angels
wheel on heavy wings.
Oh, I have made myself a tribe
out of my true affections,
and my tribe is scattered!
How shall the heart be reconciled
to its feast of losses?
In a rising wind
the manic dust of my friends,
those who fell along the way,
bitterly stings my face.
Yet I turn, I turn,
exulting somewhat,
with my will intact to go
wherever I need to go,
and every stone on the road
precious to me.
In my darkest night,
when the moon was covered
and I roamed through wreckage,
a nimbus-clouded voice
directed me:
„Live in the layers,
not on the litter.”
Though I lack the art
to decipher it,
no doubt the next chapter
in my book of transformations
is already written.
I am not done with my changes.
Stanley Kunitz spunea :””The imagination is a deep-sea diver that rakes the bottom of the poet’s mind and dredges up sleeping images. . . If we go deep enough, we may discover the secret place where our key images have been stored since childhood.”
Imaginaţia este un fel de prelungire a ochiului, secţionarea ochiului înseamnă eliberarea imaginaţiei, iar universul pe care l-am construit aici sper să reprezinte lama lui Bunuel, care taie în realitatea vie şi lasă misterul şi imaginaţia să se desfăşoare.
Bonus pentru că aţi avut răbdare cu această postare; imaginaţia dă formă până şi imposibilului :
„Faro faro l’impossibile
che per te diventa possibilita
saro saro imprevedibile…..
bacero i tuoi piedi stanchi e dormirai ”
Lemondegala 