În căutarea autorului de luni

„S-a cufundat în vacarmul clocotitor, printre lustragii şi vânzători de păsări, anticari şi vraci, printre vânzătoarele de cofeturi care şi strigau marfa în gura mare, acoperind hărmălaia din jur, turte de cocos gustoase pentru fetele ochioase, marţipan cu ananas pentru băieţii poznaşi, dulci ca mierea, acadele pentru mândre subţirele. Dar ea a trecut nepăsătoare la zgomotul asurzitor, atrasă de un papetar care făcea demonstraţii cu cerneluri magice, cerneluri roşii ca sângele, cerneluri cu reflexe mohorâte pentru mesaje funebre, cerneluri fosforescente pentru a putea citi pe întuneric, cerneluri invizibile care ieşeau la iveală în sclipirea unei flăcări. Ea, una, şi le-ar fi dorit pe toate, ca să se joace cu Florentino Ariza, uimindu-l cu ingeniozitatea ei, dar, după ce a încercat câteva, s-a hotărât pentru o sticluţă cu cerneală de aur. S-a îndreptat apoi spre vânzătoarele de dulciuri, aşezate în spatele cheselelor uriaşe, şi a cumpărat câte şase cofeturi din fiecare fel, arătându-le cu degetul prin sticlă, pentru că nu reuşea să se facă auzită în larma din jur: şase jeleuri de pepene, şase şarlote mici, şase turtite de susan, şase bucăţele de turtă dulce cu manioc, şase bombonele de ciocolată învelite în poleială, şase prăjiturele cu cremă, şase guriţa reginei, şase dintr-astea şi şase din celelalte, şase din fiecare, aruncându-le pe rând în coşurile servitoarei, cu o graţie irezistibilă, nepăsătoare la roiurile de muşte ademenite de mirosul siropului de zahăr, nepăsătoare la vânzoleala din jur, nepăsătoare la damful de sudoare stătută care reverbera în căldura necruţătoare. A trezit-o din vrajă o negresă veselă, cu un tulpan colorat pe cap, rotofeie şi frumoasă, care i-a întins un triunghi de ananas înfipt în vârful unui cuţit de măcelar. Ea l-a luat, l-a băgat în gură, l-a savurat şi încă îi mai savura aroma, cu privirea pierdută pe deasupra mulţimii, când un fior i-a zgâlţâit tot trupul, ţintuind-o pe loc. Din spate, atât de aproape încât doar ea a putut -o desluşi în vacarmul din jur, a răsunat o voce:
— Ăsta nu e un loc potrivit pentru o zeiţă încoronată.
A întors capul şi a văzut, chiar lângă ochii ei, ceilalţi ochi glaciali, chipul livid, buzele încremenite de spaimă, aşa cum le văzuse prima oară în învălmăşeala din noaptea de Crăciun, numai că de data aceasta, n-a mai simţit fiorul iubirii, ci abisul deziluziei. Într-o singură clipă a înţeles cât de mult se înşelase, întrebându-se îngrozită cum de putuse adăposti în inimă atâta timp şi cu atâta nemăsurată cruzime o asemenea himeră. Abia a mai avut putere să-şi spună: „Dumnezeule mare, bietul de el !” Florentino Ariza zâmbi, încercă să spună ceva, încercă s-o urmeze, dar ea îl şterse definitiv din viaţa ei cu un gest al mâinii:
— Vă rog, nu. Uitaţi tot ce a fost.
În aceeaşi după amiază, în timp ce tatăl ei îşi făcea siesta, i-a trimis prin Gala Placidia un bilet de două rânduri: Azi, când v-am văzut, mi-am dat seama că povestea noastră nu e decât o iluzie. „