The fountain by Darren Aronofsky – salturi în realități paralele sau cum să fii una cu Orion

                   The fountain este unul dintre puținele filme vizionate de mine de mai multe ori, un film la care tot pregătesc o cronică de vreo 10 ani încoace. De fiecare dată am abordat teme diferite, în fiecare început mă legam de câte un simbol sau de un leitmotiv diferit și nu am dus niciunul dintre aceste proiecte la capăt deoarece de fiecare dată mi se părea prea puțin. Astăzi m-am decis să abordez cea mai complicată interpretare a filmului și simt că în cele din urmă am ajuns să rezolv rubik-ul (Darren Aronofsky spunea despre film că este un cub rubik cu care trebuie să ne jucăm până îi găsim soluția)

Pentru mine filmul a fost o adevărată lecție de spiritualitate și metafizică, dincolo de istorie, de lupta pentru imortalitate, de lecția de iubire și de atingere a idealurilor, un film călăuză, un film care poate răspunde la întrebarea primordială – Care este rolul nostru aici?

Psihologic filmul ne învață cum să ne depășim fricile ( frica de moarte, frica de a fi părăsiți, frica de a nu ne atinge țelul, frica de a ne asuma neputința ).

Spiritual este un compendium eclectic cu rădăcini în relegia mayașă, dar care apelează la creștinism, budism, mitologie egipteană, metafizică și new age, geometrie sacră, numerologie, hermeneutică și nu în ultimul rând alchimie. Pentru mine este o religie în sine, o revelație a adevăratei spiritualități umane și a adevărurilor care sunt ascunse în toate din cele de mai sus și care doar puse cap la cap pot revela adevărul absolut despre imortalitatea noastră.

Nu am să insist pe narațiunea în sine, nici pe jocul actorilor foarte bine pus la punct (Hugh Jackman și Rachel Weisz ) în speranța că ați văzut filmul sau cel puțin această poveste vă v-a intriga destul de mult încât să vreți să îl vedeți.

V-aș ruga să închideți ochii preț de 2 secunde, să inspirați adânc și cele două secunde cât țineți aerul în piept să nu vă gândiți la nimic, apoi expirați ușor pe gură.

Nu, nu e un exercițiu de respirație, nici un început de meditație, doar un exercițiu de golire a minții….Acum imaginați-vă că tot ce știm despre timp este o iluzie, că timpul nu este liniar așa cum am fost învățați, este circular așa cum credeau printre alții și mayașii …pornim de aici dezbateri despre fântâna lui Aronofsky.

 

De ce fântână ? ne întrebăm …

Fântâna  este cea care conține apa vieții, cea care la rândul ei asigură imortalitatea și iar ne întoarcem la timp, ce altceva decât timpul circular ne poate inspira imortalitatea ?  Exact aspectul de cerc este cel care ne rezolvă cubul rubik. Veți vedea în film lecția de geometrie sacră, avem triunghiul pentru trecut, pătratul pentru prezent și cercul pentru viitor. Toate laolaltă sunt necesare pentru a desena Merkabah, vehiculul de lumină divină menit să ne ducă la adevărul absolut, să ne unească trupurile și spiritele, dar revenim la merkabah mai târziu.

Pentru moment suntem în căutarea apei vieții, care conform credințelor din toată lumea se află în arborele vieții. Leitmotivul filmului este acest arbore, cel care face legătura dintre pământ și Xibalba,  lumea morților la mayași, nebula în care se dizolvă totul la sfârșitul filmului, Orion sau Calea Lactee văzută ca Ceiba- arborele vieții .

Personajul central al filmului este în căutarea arborelui vieții în toate cele trei avataruri ale sale. În fiecare dintre întruchipări personajul principal (Tomas, Tommy sau Tom) este urmărit de frica de moarte, spre deosebire de Isabela/ Izzi care au acceptat cursul vieții. Isabela-regina caută arborele vieții nu doar pentru a elibera Spania, ci pentru a elibera omul de inconștiența sa, pentru a reda omenirii întregi libertatea absolută, ea se eliberează prin dorința aceasta a ei și poate percepe ca Izzi povestea în poveste a fiecăruia dintre personaje, acceptarea morții ca poartă înspre nemurire, înspre recunoașterea țelului uman.

Descoperirea arborelui vieții înseamnă descoperirea nemuririi, descoperirea continuității, a ciclicității.

Isabela îi dă lui Tomas un inel, menit să fie purtat când și-a îndeplinit misiunea, deși în parcursul lui acesta descoperă arborele vieții, nu descoperă și secretul lui, astfel pierde inelul, același inel pierdut îl întâlnim la Tommy, în momentul în care disperat asistă la moartea lui Izzi, dar același inel îl va regăsi Tom ( astro Tom, corpul astral al lui Tommy) în momentul în care acceptă moartea copacului și înțelege că moartea este calea spre nemurire.

Elementele de cerc revin în film, dar cele mai concludente sunt cercurile pe care și le tatuează astro Tom pe mâini ,asemănătoare inelelor din copac, reprezentând anii petrecuți în bula spațială, nava spațială în care acesta plutește este rotundă asemeni unui balon de săpun, asemeni unei celule chiar.

Momentul revelației este momentul descoperirii continuității, a timpului circular și odată cu acesta al realităților paralele. Cele trei momente trecut, prezent, viitor nu sunt decât realități paralele, alese de personajul principal în funcție de conștiința lui.

Tomas vede viața ca pe o datorie față de regină, dar se blochează acolo, nu înțelege mesajul transmis de luptătorul mayaș (the death is the way to the awe) . I se mai dă o șansă la intrevenția lui astro Tom să găsească arborele vieții, dar nu înțelege circularitatea, esența nemuririi și moare cu spaimă foarte mare fără să perceapă uniunea lui cu pământul, cu arborele, cu tot ceea ce există, datorită înverșunării sale în a căuta esența vieții trece într-un univers paralel ca Tommy, care la rândul lui vede viața ca pe o luptă contra bolii, se ridică totuși mai sus, ca stare vibrațională, prin iubirea față de Izzi, dar se blochează din cauza neacceptării și a fricii de moarte, totuși dragostea îl ajută să treacă în alt univers, unde înțelege rolul său în lume – creeează, menține viața copacului, călătorește spre Orion, dar până nu înțelege congruența Isabela/Izzi nu scapă de frică de moarte, nu înțelege avatarurile lui, nu poate călători voluntar între realități paralele, nu se poate dizolva în univers.

Aronofsky spunea că a vrut să creeze un basm psihedelic, l-a creat. Eu aș merge mai departe chiar spunând că este un basm alchimic. Totul în acest film este despre transformări, despre cum transformăm întunericul în aur și aurul în lumină ( de altfel Aronofsky folosește culorile pentru a evidenția aceste momente, se vede prezența culorilor aurii în scenele intermediare și luminozitatea crescută în scenele care vorbesc despre iluminare în sine), despre cum transformăm emoțiile, sentimentele noastre astfel încât să descoperim El Iksirul, despre cum în momentul în care bem din el iksir devenim una cu nebula, una cu universul, praf de stele, iar aceste transformări se fac prin salturi între realități paralele.

Salturile între realitățile paralele le facem secundă de secundă în funcție de alegerile noastre, dar salturile conștiente sunt cele care produc nemurire, cele care ne descoperă sensul vieții, cele care generează concluziile pe care am venit să le căutăm.

Alegerile pe care le facem conștienți de rolul nostru, de nemurirea ascunsă în noi diferă total de alegerile făcute inconștienți, astfel astro Tom în momentul în care e conștient că timpul este circular, că el este primul om (tatăl primordial Hun Hunahpu) și ultimul om totodată, în momentul în care își dă seama că imortalitatea se obține, nu prin menținerea în viață a arborelui vieții, ci prin înțelegerea simbolismului lui, în momentul în care în padmasana meditează și își accesează ochiul minții- ajna chakra, poate atinge meditația supremă- Merkabah, acel vehicul de lumină și dragoste prin care poate face salturi conștiente, menite să îi schimbe starea vibrațională, să îi schimbe trecutul, atunci reușește să se dizolve în spațiu, să fie una cu Orion, să fie una cu Xibalba, să fie floarea vieții…

Și totuși Xibalba, ce e cu Xibalba?

În mitologia mayașă, Xibalba era lumea întunecată, a zeilor morții în care Hun Hunahpu, tatăl primordial, este decapitat, iar arborele vieții este cel care face legătura între cele trei lumi, lumea întunecată, lumea pâmântului și lumea din ceruri. Xibalba este văzută în film ca Orion, Orion este văzut de mayași ca o reprezentare a arborelui vieții. Cele trei stele din centura Orion (Anilam, Saliph și Rigel) sunt cheia către Xibalba, punctele care se încadrează în orificiile pumnalului folosit la deschiderea peșterii, astfel centrul lui Orion încadrează perfect Xibalba .

În viziunea lui astro Tom, Xibalba este Orion în sine, iar momentul în care explodează și moare aceasta va da naștere altor stele, moartea unei galaxii înseamnă nașterea altor stele și aceasta este suprema transformare, din praf de stele se creează alte stele, tatăl primordial este una cu ultimul om, timpul este circular, iar adevărul absolut este prezentul, universul acesta este construit dintr-o infinitate de realități paralele concomitente, iar noi alegem în care dintre ele trăim acest

Andrea Hedeș despre „Structuri pentru demolat gala”

Aceasta este critica doamnei Andrea Hedeș la volumul meu de debut „Structuri pentru demolat gala” aparută în” Luceafărul de dimineață” în 28 noiembrie 2015 și pe blogul dânsei mărturisindu-vă că am avut emoții când am citit-o și la final am rămas cu gura căscată . oare chiar așa să fie ? 🙂 Îi mulțumesc doamnei Andrea Hedeș pentru părerea critică extrem de profundă și pertinentă și pentru apreciere și sper să ne întâlnim cu toții la o nouă lansare în curând

Carmen Nicoară – Structuri pentru demolat Gala

                             Cronică nouă! De citit în Revista  Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:

„Fericiri de tăcut la colț”

Andrea Hedeș

Carmen Nicoară a absolvit Facultatea de Litere la Cluj. A debutat literar în Revista Gândirea, serie nouă, în anul 1994. Pe ruta Cluj-Napoca – Paris își poartă cuvintele din care se alcătuiesc poeziile cuprinse în volumul de debut Structuri pentru demolat gala, 125 de pagini, publicat la Editura Eikon, București, 2015, volum ilustrat de Răzvan Krivach, cu o postfață semnată de Lucia Verona.
Structuri pentru demolat gala, așadar… Gala? Cine este gala? Alter ego-ul care, așa cum surprinde Lucia Verona, îi permite poetei „să se dedubleze, să se demoleze, să se reconstruiască fără încetare”. De altfel, gala este o entitate bine coagulată și coerentă în spațiul virtual, desenând o lume proprie, „le monde gala”, și care acum, iată, își face debutul și „pe hârtie”. Cum între lumea galei și cartea sa există un evantai de clar-obscururi pline de sens (fotografie, eseu, cronică de film), dar care nu se regăsesc în poezie, volumul fiind doar un element din această captivantă și originală structură modulară a personajului creat, ar fi fost interesantă o punte de legătură între aceste componente pentru cititorul nefamiliarizat și credem că, în acest sens, scrisoare de introducere în lumea galei ar fi fost o prezență fericită în volum. Iată un fragment din aceasta: „la mine dimineţile sunt fierbinţi de cafea şi miros a tabac, sunt foarte zgârcită la vedere, nu stau cuminte pe raft, nici nu adun mult praf pe tălpi. După-amiezile merg şi eu la terapeut cu mailurile despre mine după mine, desfac mărturisirile în patru vânturi şi scad din procentaje asemănărilor, mă plâng şi eu ca orice fetiţă cu chibrituri de singurătate şi de crăciun ş-apoi mă joc cu blitzul, cu creionul pe hârtie în căutare de colaje de amor. şi vă mai spun că am puse deoparte în lada de zestre, o blană de ursă mare sub picioare pentru când dansez cu mr cohen, şi-o osie de car mare în piept să pot topi orele în carusel cu dali. serile sunt ale mele, nu le-mpart cu nimeni, le mai agăţ în cui, le mai răsfăţ, le mai afum cu amintiri, le mai îmbăt cu orgolii, iar la sfârşit le parfumez cu ce-mi stă la-ndemână. îmi fac meseria de păpuşă şi seduc. acum că v-am mai dumirit cum e la mine, îmi aduc aminte că viaţa bate carnetul de bal, mai scot o mască, mai pun un voal, torn ş-un pahar de amor de la rece: să bem! să bem pentru păpuşi, pentru jurnale, pentru temeri şi vise care dau noaptea în foc. să bem ş-apoi cuvântul!ˮ.
Volumul de debut al lui Carmen Nicoară este volumul în care poeta construiește o lume pentru a o demola. Gala este o lume în sine, o lume a femeii-păpușă de porțelan, ridicată din temerile, visele, aritmiile, extazul și chircirile ei. O lume delicată, ridicată cu determinare și cumințenie de furnică, un ținut în care doar alter ego-ul unei poete ar putea viețui. Acestui efort demiurgic i se răspunde cu dragoste. O dragoste care se desface în nenumărate structuri pentru demolat gala, pentru demolat lumea ei. Carmen Nicoară pare să vorbească, în poemele sale, nu despre bărbați care vin de pe Marte și femei care vin de pe Venus, ci despre bărbați și femei ca părți gemene ale întregului androgin, dar care eșuează în a (se) recunoaște, a accepta și a reîndeplini, printr-un act de curaj, întregul, absolutul ființei umane. De aceea, actul magic al întâlnirii a ceea ce par a fi două flăcări gemene se dovedește a fi un pustiitor început al sfârșitului. Posibilitatea unei lumi perfecte, sub zodia echilibrului yin-yang este spulberată. Ceea ce se realizează sub efectul de diabolon este un Turn al lui Babel, semn al izgonirii din grădina parfumată a iubirii, semn al pierderii limbajului iubirii, semn al decrepitudinii cuvintelor: „aș vrea să-ți pot vorbi în toate limbile lumii/ sau măcar într-una pe care s-o știm amândoi/ limbă de dragoste/ limbă de noapte/ despre un fel de dor” (gloanțe oarbe de vorbit). În această construcție fără sens, femeia devine un spectacol al jocului cu măști, duritatea ocultând fragilul, tăișul cuvintelor vindecând rănile. Bărbatul devine puternic prin absență, prin refuz, prin negare, prin evadare, cu toate acestea, rămășițele lumii sunt și rămășițele sale.
În acest peisaj dezolant, al alienării, chipurile și vocile galei cântă, se roagă, plâng, se joacă sub vălurile poeziei. Lumea galei, gala însăși, destructurate, își pierd coloana vertebrală, se subțiază, se fluidizează. Piatra și cărbunele își găsesc răspunsul în apă. Lumea prăbușită a galei devine un ocean de emoții, acum, totul curge: „femeia-apă,/ femeia-aripă/ femeia de ceară/ nu-mi cere să fiu nici măcar o umbră de granit” (structuri pentru destrămat munții). Lexicul migrează, din registrul arhitectonic în cel acvatic, într-o metaforă a deluviului, a pierderii structurii, a energiei feminine ca stihie primordială în care gala e condamnată la o existență de tip Lorelei. Această sugestie e menținută și prin trecerea de la poemele cu trimiteri pariziene la cele pictând Veneția: „port veneția cu mine în vis/ mirosul ei de ambră și tăcere trece peste ochii mei/ îmi cutremură pielea/ − o gondolă sortită alunecării pe sub puntea dorințelor și suspinelor (…) la apropierea de apă/ cascade și torente de carne și sânge se fac punți și drumuri de cântec// tălpile mele pot să înoate în golf cu aripi dorsale de sirenă (…)” (geometrii dizgrațioase) și, de asemenea, punctând aceste transmutări la niveluri tot mai subtile ale construcției poetice.
Structuri pentru demolat gala, volumul lui Carmen Nicoară, este un singur, însingurat și lung poem, un jurnal despre păpuși, iubire, seducție și măști, un cântec de dragoste în care acorduri delicate se îmbină cu lovitura demolatoare a unui cuvânt de adio. Cu siguranță, un volum de debut remarcabil.

pană de lumină

Pentru că în curând urmează să ne întâlnim în Cluj la Bookfest și la o cină ludico-poetică vă deschid apetitul cu o felie din jocurile galei

pană de lumină
autonomia fumului de țigară
pus în așteptare
2h și 23 de minute
jocuri (de )colorat (e )

prea puțin să dai viață unei păsări de noapte
numarătoarea inversă începe

AMR o viață și o aripă descusută
cui pe cui se scoate
pene de lumi fără curent în zbor
lecția (de )colaj numărul 9
construim inimi – pe(ne) văzute

Direct pe masa voastra din bucataria Galei

Poezia e calda inca, desenele lasa urme de carbune pe degete, se mai aude in fundal cum tremura ton cu ton emotiile si carticica e numai buna de rontatit pe dintii din fata. Doritorii de poeme, lumini si umbre pe paine pot sa-si contruiasca ludic micul dejun sau cina gustand pagina cu pagina
Pe cei din Cluj ii invit sa stea prin preajma sa primeasca o invitatie pentru luna viitoare la o degustare in direct

Ne vedem la Bookfest

Maine la orele 19 trecute fix, la Bookfest, pavilionul C1 la etaj, in Cinematograful de arta, editura Eikon va lansa volumul meu de debut.

Invitati: Lucia Verona, Razvan Krivach

Moderator si amfitrion Valentin Ajder

Va astept la o joaca de-a emotiile prin cuvinte, imagini si muzica

The great Gatsby va va voom sau molo molo?

După părerea majorității criticilor The great Gatsby, unul dintre cele mai aștepate filme ale anunului 2013 a ajuns să fie după premieră una dintre cele mai mari dezamăgiri cinematografice ale acestui an.

Mă întreb dacă majoritatea criticilor de film și a cinefililor care au pledat contra în acest proces de urcare pe piedestal a ultimului film aflat sub bagheta magică a lui Baz Luhrmann nu s-au poticnit în așteptările lor vis-a vis de aceasta ecranizare. Mă întreb dacă părerea lor nu a fost una subiectivă, în care nu doar  au comparat producția din 2013 cu cea de acum 40 a lui Jack Clayton, ci au căzut în capcana propriei imaginații unde The great Gatsby, capodoperă literară a anilor 30-40 și romanul cu cel mai mare succes al lui F. Scott Fitzgerald a însemnat cu totul altceva decât o satiră la adresa eternului american dream și o frescă parodică la adresa orbitorilor annees folles.

Prin  definiție satira este  formă literară de critică a slăbiciunilor individuale, sociale sau general omenești, adesea într-un mod acuzator. Caracteristicile stilistice ale satirei sunt ironia, exagerarea caricaturală a unor aspecte particulare.Ceea ce a reușit să facă Luhrmann, bine cunoscut pentru înclinațiile sale spre Bollywood, musical și love stories, a fost să pună accent tocmai pe nota aceasta de satiră a filmului și a cărții lui Fitzgerald, exagerând.

Din nefericire tocmai exagerarea detaliilor, scenelor, faptelor, personajelor, slabiciunilor, a societatii, a nebuniei, a imaginii și sunetelor, este ceea ce deranjează în principal criticii avizați.

Aș îndrîzni să-i contraczic, să le sugerez că nu suntem în filmul cu Robert Redford și Mia Farrow în care povestea de dragoste ne smulge câteva lacrimi, in care Coppola și Clayton pun accentul pe sensibiliate, ci suntem în secolul de față în care cu toții portretizam America, în care cu toții acuzăm într-o formă sau alta decadenta eternului american dream, in care America înseamnă totodată va va voom si molo molo.

Baz Luhrmann descrie  societatea americana a anilor 20 ca fiind efervescentă,plină de  magnetism și nebunie, dar în același timp adâncită în angoasă, tristețe, eșec, deziluzie  și monotonie. În ceea ce privește narațiunea, Baz ramane fidel lui Fitzgerald în proporție destul de mare, astfel încât  uneori regăsim fraze tăiate de-a dreptul din roman.

Jay Gatsby (Leonardo DiCaprio), milionar cu trecut tumultos, nu reușește să-și uite dragostea tinereții  Daisy Buchanan (Carey Mulligan), o ingenuuă  blondă, casatorită cu un ex campion de golf bogat si lipsit de moravuri, încarnat de  Joel Edgerton si verișoara  lui Nick Carraway (Tobey Mguire) naratorul acestei povestiri,aflat la câșiva ani după întâmplări într-un ospiciu scriindu-și memorile, după cum a ales Luhrmann, deși total desprins din context, forțat și exagerat este și acest detaliu menit să contribue la atmosfera burlescă a filmului.
Daisy este legatura între Carraway si Gatsby, cea care se află la baza relației celor doi, piesă de rezistență în întreaga povestire, axul central. Ea este cea pentru care  Gatsby s-a străduit să devină bogat, pentru a se întâlni cu ea dă petrecerile săptamânale, exorbitante și orgiastice aș spune, pentru ea trăiește și din cauza ei va muri în cele din urmă. Daisy este  dorință, pasiune, delir, obsesie până devine o formă de autodistrugere. Gatsby e întruchiparea parvenitul american, a omului de afaceri putred de bogat și extrem de apreciat, fațetă sub care se ascunde un descdendent al unei familii cu condiții precare de existență, un excroc, un nobody îndrăgostit până peste urechi, capabil să treacă prin toate atitudinile de amant, de la burlesc la inocent, de parcă s-ar plimba între Titanic și Romeo si Julieta.

De altfel DiCaprio dă culoare identității lui Gatsby, pe care cineastul insistă să o sublinieze în tone de imagini menite să accentueze o creație în stil melodramatic-satiric și să legitimizeze opulența și delirul anilor 20.

Les Années folles a fost o perioadă marcată de o aspirație spre libertate, bucurie de a trăi și efervescență culturală, dar și de o descătușare de sub valorile sociale dinainte de război.

Statele Unite au cunoscut în această perioadă o creștere rapidă atât în domeniul industrial cât și pe piața burselor, precum și în sânul gansterilor parveniți, profitori ai afacerilor în urma prohibiției.

Cum altfel decât exagerând ar putea fi descrisă o astfel de societate ? Scopul exagerărilor este de a reda în detaliu tarele acestei societăți, decăderea ei și demitizarea acesteia.

Se exagerează în detalii, amintiți-vă stop cadrul pe inelul lui Gatsby, se exagerează în artificii, lumini, de notat multitudinea florilor de crini din secvența întâlnirii cu Daisy, alcoolul, petrecerile, mașinile, care par a avea mai mulți cai decât în The Fast and the furios, caracterele, dragostea, expresii de gen « old sport » care riscă să ne scoată din minți la un moment dat,  scena morții lui Myrtle desprinsă parcă din Iron Man, charlestonul rege, banii în jurul cărora se învârte totul, până și Gatsby crede că o poate cumpăra pe Daisy într-un fel sau altul, oferindu-i ca-n povești castele și « luna de pe cer », opulența locuințelor, a petrecerilor cu caviar și șampanie, artificii și cristale, combinația de muzică, jazz cu rap, bip bop cu hip hop contemporan, un fel de  Josephine Baker in pielea lui Beyoncee, Jay Z îmbibat de Duke Ellington. La fel ca în Moulin Rouge sau Romeo si Julieta sau Australia, decorurile, muzica luminile, atmosfera, sunt menite să descrie o epocă, o stare anume și totul se învârte în jurul acestor creionări opulente, una peste alta sunt kitchuri, dar cine este pilonul de  bază dacă nu Luhrmann regele/zeul kitchurilor ?

Și să nu uităm cireașa de pe tort, 3d-ul, inutil spun unii, de prisos spun alții, eficient, inevitabil aș adauga, nu am fi avut senzația de vârtej, energie, nu am fi simțit respirația, nebunia și pulsul Americii în plin proces de extaz, în mijlocul acestor de neuitat  annees folles fără adaosul frivol al 3d-ului.

Unde ceilalți văd monotonie kitch și redundanță eu vad genialiatea de a descrie un timp, nici macar best sellerul lui Fitzgerald nu m-a acaparat într-atât de mult în ceea ce privește ritmul anilor 20, pentru mine a fost si este the vava voom Gatsby

Una peste alta The great Gatsby este un foc de artificii plăcut la vedere, dar orbitor prin grandoarea sa iar nouă ne revine misiunea de  a alege între orbire și iluminare`.

Mă întreb dacă ar fi preferat criticii un Gatsby molo molo cum spun francezii, în care totul să se desfășoare încet, corect, monoton, în care să scapam cîte-o lacrima, în care muzica să fie fidelă epocii și în care creativitatea să însemne doar efecte speciale eventual sau lumini și umbre fără nicio contribuție personală sau o intrepretare proprie. Prefer un Gatsby „tornadă”, dar unul în care să simt amprenta celui ce l-a creat ( mă așteptam la kitch, boolywood și melange din partea lui Lahrmann) decât un clasic corect fără sare și piper

Daniel Glattauer- „Dragoste virtuala” sau suntem ceea ce citim

Vrand sa rezilieze un abonament la o revista Emma Rothner, incurca adresa si trimite un mail unui necunoscut, unui anume Leo Leike .Acesta din urma, ii semnalizeaza eroarea, Emma se scuza si putin cate putin se isca un dialog intre ei doar prin mail. Cu timpul relatia se dezvolta, si cei doi se trezesc cu  o fascinatie deosebita unul fata de altul. Chiar daca decid  sa nu isi reveleze nimic din vietile lor incearca sa ghiceasca ce secret ascunde fiecare .

Din ce in ce mai atrasi unul fata de altul, Emmi si Leo amana momentul fatidic al intalnirii. Emmi este casatorita si Leo tocmai se straduieste sa-si revina dupa o mare deceptie in dragoste.

Intr-o zi se hotarasc sa  isi dea  intalnire intr-o cafenea plina ochi din oras impunandu-si o regula: trebuie sa se recunoasca unul pe celalalt fara a avea voie sa-si vorbeasca, urmand sa comenteze efectele acestui rendez vous ulterior pe mail.

Este o carte despre dialog, este o carte despre feeling-uri, o carte despre femeie si barbat, despre cum sa ghicesti personalitatea oamenilor din ceea ce spun, o carte despre fidelitate si o carte despre iubire, dar in primul rand citim o carte despre cuvant, despre efectele pe care acesta le poate avea asupra sentimentelor si a reactilor in viata.

Cei doi devin unul pentru celalalt un ecou, un ecou al vocii interioare care devine de neinlocuit

”Nu Emmi, nu sunteti o oarecare.Sunteti ca un ecou de-al meu, ecoul care ma insoteste in fiecare zi.Ati transformat monologul meu interior in dialog. Mi-ati imbogatit viata interioara.Puneti intrebari incommode, insistati, ma parodiati, va certati cu mine…..

mi-e frica sa pierd ecoul-Emmi.Vreau sa-l pastrez langa mine…Pentru mine a devenit un lucru de meinlocuit. Al dvs ,Leo”

Conversatiile lor se concentreaza in zona privata, desi evita pe cat posibil detaliile legate de relatiile fiecaruia sau de planul personal ( uneori mai fac rabat de la aceasta regula si dau detalii, Emmi despre sotul sau Bernhard, Leo despre relatia trecuta cu Marlene sau tentative de relatie cu Mia) cuvintele se concentreaza intr-un plan mult mai adanc al zonei private, avem senzatia ca sufletele sunt cele care dialogheaza in cazul lor. Cei doi ajung sa se cunoasca si sa se simta atat de bine, incat ne ducem cu gandul la de suflete pereche, doi oameni care nu s-au vazut deloc in viata, isi gasesc virtual o compatibilitate sufleteasca, fizica si psihica mult mai puternica decat orice alta relatie sau fosta relatie prin care trec sau au trecut.

Concluzia: dialogul-conversatia-cuvintele fac totul. Nu vom reusi niciodata sa ne cunoastem daca nu comunicam sufficient. Cartea aceasta, relatia dintre Leo si Emmi este o lectie de comunicare. Totul porneste de la cuvinte (sincere evident) se invarte in jurul lor si se poate sfarsi o data cu ele.

Asta nu inseamna ca dragostea se poate consuma in cuvinte, dar se poate intretine cu ele, poate sa creasca din ele, poate sa infloreasca asa.Tensiunea erotica insasi se acumuleaza din cuvinte.

“Sarut la fel cum scriu” spunea Leo, fiindca aici in relatia lor virtuala,  platonica dar extrem de profunda totul se raporteaza la cuvant, cel scris, cel citit. Cei doi se indragostesc unul de altul, mai bine zis fiecare de “portretul-robot” al celuilalt facut printr-o analiza a cuvintelor si isi traiesc virtual iubirea.

Povestea ma duce cu gandul la caligramele lui Apollinaire, asa ii vad pe Emma si pe Leo cu trup si suflet de cuvinte

E un fel de a spune (parafrazandu-l pe Nichita), suntem ceea ce citim, suntem ceea ce scriem.

Am sa va las sa descoperiti singuri daca iese sau nu din virtualitate iubirea celeor doi, am sa va las sa descoperiti dialogurile lor, care de altfel sunt un deliciu, o lectie de comunicare(ma repet cred) o lectie de iubire, o lectie de viata, o lectie de cunoastere de sine. Si va las de asemenea  sa judecati singuri cata infidelitate este in aceasta relatie, cata dragoste si cata “perversitate” sunt curioasa insa daca aceasta carte va schimba ceva in modul in care percepeti o relatie virtuala…

P.S. pentru cititorii de limba franceza

Oscar- 84 ani

Predictiile mele pentru oscarurile acestui an:

Cel mai bun film The Artist– Thomas Langmann
Cea mai bună regie Hugo Martin Scorsese
Cel mai bun actor principal Jean Dujardin-The Artist
Cel mai bun actor în rol secundar Max von Sydow-Extremely Loud & Incredibly Close
Cea mai bună actriţă principală Meryl Streep-The Iron Lady
Cea mai bună actriţă in rol secundar Octavia Spencer The Help
Cel mai bun scenariu adaptat Hugo John Logan
Cel mai bun scenariu original Midnight in Paris-Woody Allen
Cea mai bună animaţie Puss in Boots Chris Miller
Cea mai bună scenografie The Artist-Laurence Bennett, Robert Gould
Cea mai bună imagine Hugo-Robert Richardson
Cele mai bune costume Hugo Sandy Powell
Cel mai bun film străin Une séparation {Jodaeiye Nader az Simin} De Asghar Farhadi -Iran
Cel mai bun machiaj Albert Nobbs-Martial Corneville, Lynn Johnston, Matthew W. Mungle
Cea mai bună coloană sonoră Hugo-Howard Shore
Cel mai bun cântec original Rio-Sergio Mendes, Carlinhos Brown, Siedah Garrett
Cele mai bune efecte vizuale Hugo Tom Fleischman, John Midgley

Voi ce spuneti?

premiile lili

De ce v-am chemat aseara la Gaudeamus la Tritonic?

S-a lansat volumul….cum care? Va spune Lucia Verona mai jos:
,,Volumul care cuprinde cele mai bune texte citite în festivalul de literatură Premiile Lili, ediţia I, 2009 are 10 autori. Unii au luat premii, alţii au fost foarte aproape de a le lua. Dar intenţia noastră nu a fost de a stabili ierarhii, ci de a descoperi autori talentaţi şi de a le oferi o şansă.

Iată-i, în ordinea în care apar în carte:
POEZIE
Alexandra-Emilia Bucur- marele premiu
Carmen Nicoară-premiu pentru poezie
Traian Rotărescu
Ştefan Alexandru Ciobanu
Octavian Perpelea
PROZĂ
Renata Carageani- premiul pentru proza din partea juriului bloggerilor
Mălina Aniţoaei-premiul pentru proza
Adrian Voicu – premiul pentru proza din partea juriului bloggerilor
Adrian Socaciu
DRAMATURGIE
Oana Stoica-Mujea -premiul pentru dramaturgie

Unii dintre ei au cîte un volum publicat, poate chiar mai multe. Alţii îşi vor vedea prima dată numele tipărit. Şi unii şi ceilalţi au emoţii.”

Pentru mine a fost o surpriza…. s-a nimerit sa fiu in Bucuresti la lansarea „Premiilor Lili”.
In sfarsit am vazut scris negru pe alba celuloza ceea ce nu avusem curajul sa vad in ani de zile.
A fost un sentiment ciudat la inceput. Ma ascundeam in spatele oamenilor veniti acolo cu drag, sa vada cine ce mai scrie, n-as fi vrut sa se stie ca sunt si eu acolo… cateva poeme pe un volum superb scos de Tritonic la initiativa Luciei Verona si a Stefaniei Cosovei, carora le multumesc pentru acest pas pe care l-am facut. Sper sa nu ma opresc aici, sa am curaj sa merg mai departe.
Pana la urma am avut o secunda de transa cand am pus mana pe carte, am deschis-o si am citit din poezia mea ca si cum as fi fost altcineva care citea pentru prima data. Apoi cuvant de cuvant ma regaseam. Si mai mare mi-a fost surpriza cand am gasit un poem pe care nu ma asteptam sa-l vad acolo…sper sa se mai bucure cineva impreuna cu mine cand il descopera.
Si sper sa va bucurati si voi daca dati peste volum prin librarii…lectura placuta.

gaudeamus

Cine vine deseara la Gaudeamus? haideti la Tritonic 🙂
http://luciaverona.blogspot.com/2010/11/gaudeamus-sa-ne-bucuram.html