« too fast to live, too young to die »

Aruncând un ochi critic peste articolele precedente am găsit un fir roşu care le uneşte şi pe care iniţial nu am căutat să-l evidenţiez, este vorba de o stare de independenţă a personajelor centrale.Cu toate că nu căutasem să vorbesc despre libertate, se pare că cei mai iubiţi dintre galateni au această trăsătură comună: iubesc libertatea, sunt autonomi şi lipsiţi de restricţii (cel puţin în anumite domenii) : Dali şi Pollock în artă, Gandhi în gândire, Olguţa în copilărie, Lindbergh în asumarea riscului, Bob Marley în muzică şi Rada în feminitatea ei, personajele lui Amelie Nothomb în sinceritatea de a-şi asuma declinul şi de a-l transforma, personajele prinse în time looping prin ingenioasele fire ariadnice cu care au ieşit din labirint.
De fapt libertatea aceasta le-a permis să se contureze ca personaje, iar mie îmi descoperă pas cu pas lumea celor care mi-au atins sensibilitatea culturală şi umană.Sincer, e o lume utopică la prima vedere …şi totuşi ţinând cont de faptul că aceşti galateni au fost figuri în carne şi oase, libertatea iluzorie poate totuşi să-şi asume existenţa realizabilă prin: artă, încredere, sinceritate, seninătate, dragoste, curaj, vis, sau mister.
Făcând un cumul al trăsăturilor neconditionate şi lipsite de restricţii ale eroilor Galei nu m-aş mira să ajung să creez un mutant fantezist care să aibă ca linie caracteristică libertatea.
Astăzi îmi voi continua rememberul ţinând linia firului roşu, (pare-se că e o coincidenţă la mijloc sau o joacă a destinului, astăzi se împlinesc 79 de ani de la naşterea lui James Dean)

James Dean

de mâine nu voi cauta să mă ghidez după acelaşi criterii, însă uneori chiar dacă Gala nu vrea, zarurile pot fi aruncate în aceeaşi directie, iar la sfârşit de an o să încerc să fac portretul robot al galateanului, şi o să concluzionez atunci în ce măsură rămâne locuitorul lumii interioare a Galei un om liber.
Figura rebelului fără cauză a urmărit generaţii întregi de adolescenţi din anii ’50 încoace, a te împotrivi societăţii, familiei, generaţiilor anterioare şi idealurilor depăşite de timp este o modă pentru toţi adolescenţii.Ne-am asumat-o fiecare cu propria oca, de la un simplu nu la un comportament anarhic sunt nenumărate trepte pe care fiecare s-a oprit măcar o dată cu convingere de rebel, însă e o dezbatere atât de lungă încât ar trebui să mă gândesc la un loc aparte pentru o discuţie pe marginea acestui subiect cândva fierbinte şi pentru mine.
Trecând de starea de graţie în care considerăm că totul ni se cuvine şi luptele chiar imaginare merită a fi duse până la capăt, începem să ne întrebăm care a fost simbolul, ideea care ne-a adunat în acea luptă, a fost moda, a fost vârsta, a fost dorinţa de emancipare, a fost anturajul, au fost şi convingerile noastre proprii dar a fost şi o icoană a rebeliunii care volens nolens trebuie să acceptăm că undeva în strafundul conştiinţei adolescentine a învârtit toate fructele mai sus amintite clocotind un vârtos cocktail revigorant uneori, molotov cel mai adesea. Aceată icoană e „the rebel of all seasons” James Dean cel care a jucat un rol în conturarea imaginii unor staruri ca Elvis, Jim Morrison, Bob Dylan şi Al Pacino.
Cine nu-şi aminteşte „Rebel without a cause” în care personalitatea puternică a lui Jim Stark nu putea fi mai bine conturată decât de actorul emblemă a răzvrătirii înseşi.

James Dean

E cunoscut de altfel, că actorul căruia i s-au decernat postum oscarurile pentru cel mai bun actor în rol principal
( Est of Eden) şi pentru cel mai bun actor în rol secundar (Giant) era un rebel în viaţa de zi cu zi, iar pe platourile de filmare un „nobody-understands-me”.
Un om foarte creativ şi ambiţios avea atât de multă încredre în sine încât se transforma într-un manipulator egoist, a dat de furcă celor care au lucrat cu el cât şi anturajului său asumându-şi libertatea şi genialitatea în aproape acelaşi stil rebel din filmul lui Nicholas Ray.
Se spunea despre el că avea pregătit întotdeauna citatul perfect, ca dovadă citatul prin care îşi susţinea stilul actoricesc : ”I can’t divert into being a human being when I’ve been plazing a hero like Cal ( Cal Trask din Est of Eden) who’s essentially demonic „
De altfel ca o ironie a sorţii în ultimele zile ale vieţii a facut şi o antireclamă vitezei, finalizând:
„ take care, the life you might save, might be mine”
Însă cuvântul potrivit la locul potrivit pare-se că nu au fost de ajuns să-i salveze viaţa.Terminând filmările la Giant se prepară de o cursă sportivă la Salinas, California cu al său Porsche 550 Spyder, poreclit « Little Bastard » .Unul dintre actorii cu care a jucat în film, Alec Guiness, în 23 septembrie 1955 când îi vede maşina îl avertizează :
« Please never get in it.If you do you yill be dead within a week ». Urmarea o ştim toţi deşi a vrut să remorcheze porsche-ul până în California, în ultimul moment decide să urce la volan pentru a se familiariza mai bine cu little bastard,

little bastard-james dean

iar în data de 30 septembrie pe drumul 466 lângă Cholame, California, are loc accidentul cu un Ford Custom Tudor condus din directia opusă de Donald Turnupseed şi care se lasă cu moartea lui Dean.
Există rumori conform cărora maşina era blestemată datorită numeroaselor accidente legate de ea după momentul Dean, există informaţii conform cărora Dean ar fi luat nu cu mult timp înaintea morţii o amendă pentru exces de viteză. Toate acestea se învârt în jurul libertăţii şi a asumării ei, a lipsei de restricţii şi apoi a destinului.
Libertatea şi răzvrătirea lui Dean l-au dus la moarte ? Cine se simte curat să ridice primul piatra. Cert este că în moarte Dean s-a transformat în mit, iar noi am rămas cu o legendă care îşi pune amprenta şi astăzi pe tarele şi calităţile multor admiratori.
Dar James Dean nu a însemnat doar libertate şi risc maxim, ceea ce era mai profund în el e greu de văzut cu ochiul liber, după cum a rămas gravat pe mormântul său : « What is essential is invisible to the eye »
( Antoine de Saint Exupery Micul Prinţ )
Pentru noi rămâne rebelul-legendă, « too fast to live, too young to die » şi care ne vorbeşte despre limite fără să pună restricţii, lucru ma intreb daca am fi capabili sa-l facem.

libertatea este un vis despre zbor cu îngerul vultur

A vorbi despre copilărie uneori poate fi frustrant, alteori poate fi o mărturisire care ne eliberează şi ne dă aripi. Scriam în articolul precedent despre două din cărţile copilăriei mele, momente în care mă înalţ şi în care sunt mai aproape de ceea ce iubesc, astăzi mi se perindă prin faţa pupilelor alte spectre de culori copilăreşti care mă aduceau cândva în al nouălea cer.
Iubesc norii, îmi place să-i privesc cu gândul şi cu inima, să las imaginaţia să plutească în cârdăşie cu aglomeraţia de puf şi zăpadă, să caut dincolo de realitate şi să văd câte simfonii picturale se pot ascunde în cer.
Îmi imaginam adeseori vulturi care se ascund dincolo de ei şi care la cea mai mică mişcare vor zbura trăgând ploaia cu ei în munţi, îmi imaginam că-i prind de picioare ca pe-un zmeu şi ei mă învaţă să zbor, să trec peste lume cu puterea unui vis, să alerg prin cer până reuşesc să aflu secretul norilor.
Una dintre primele cărţi pe care le-am citit a fost « Legendele Olimpului » de Alexandru Mitru, iar mitul meu preferat era acela al lui Dedal şi Icar,

carlo saraceni - the fall of icar

aşa că nu e de mirare că visam să zbor, n-am înţeles niciodată prea bine cum avuseseră curajul să încerce să zboare cu aripi confecţionate din pene şi ceară, soluţia mea era să fiu iniţiată de un vultur, dar nu conta prea mult că nu era logic ceea ce făcuseră eroii mitologici, pentru mine important era gustul avântului spre alte dimensiuni misterioase şi gata-gata de atacul contra jocului cu păpuşi.
Mai târziu, când am făcut primul zbor cu un elicopter care a survolat Clujul timp de o jumătate de oră, am crezut că trăiesc aventura vieţii mele, că am reuşit să gust din ambrozia ascunsă în cer şi am pus degetul pe carnea norilor care mă mângâia cu sânge de vultur şi care îmi poseda imaginaţia cu pene şi ceară moderne. Am rămas cu o mare dragoste de zbor şi în ziua de astăzi, mi se pare una dintre cele mai palpabile modalităţi de a-mi hrăni pofta de aventură şi de a evada din pielea de adult. Graţie zborurilor lowcost îmi satisfac această plăcere tainică de multe ori pe an şi mă întorc adesea în visul de copil.
Uneori transform zborurile reale în zboruri peste micile mele plăceri, peste marile mele dorinţe. Iubesc Saint Louis-ul,

Saint Louis

chiar dacă nu l-am văzut niciodată, printre norii mei onirici se perindă adesea o arcadă peste Mississippi şi Missouri care îmi aminteşte cât de cutremurător e să fii cu capul în nori. Sunt îndrăgostită de fotografia lui Peter Lindbergh de lumea lui, a femeilor din clişeele alb-negre, libere şi misterioase ca vulturii.
Dacă le adun la un loc pe toate, aceştia sunt norii de vis de la 30 de ani.
Vis peste vis şi mister alături de mister, se întâlnesc toate în magia pe care a exercitat-o asupra mea un vultur din norii anilor ‘20 alături de al său Spirit of Saint Louis, cine altul decât Charles Lindbergh.

Charles Lindbergh

Am făcut atâta drum prin copilăria şi afinităţile mele aviatice să înţeleg de unde vine dragostea faţă de The Lone Eagle

Charles Lindbergh

.
Charles Lindbergh ar fi avut astăzi 108 ani, aşa că mă opresc după cum mi-e obiceiul, să fac un tur de recunoaştere a primului pilot care a zburat fără oprire de la New York la Paris, la bordul avionului construit special pentru această încercare, cu numele de The spirit of Saint Louis

Spirit of St Louis Flying Over the Eiffel Tower

(în 20 mai 1927 a decolat de pe Roosevelt Airfield, Garden City (Long Island), New York iar 33 de ore şi 30 de minute mai târziu ateriza pe Le Bourget Aerodrome în Paris).
Lindbergh l-a întrecut pe Icar, a ştiut să fie şi înţelept şi vultur după cum susţine într-un articol din Life magazine în 1967 : « The human future depends on our ability to combine the knowledge of science with the wisdom of wildness ».Şi-a asumat riscul de a trece Atlanticul singur, cu gândul de a câştiga Orteig Prize în valoare de 25.000 de $.A reuşit în ceea ce alţi şase piloţi au eşuat şi mai presus de toate a intrat în istorie, a stârnit admiraţia unei lumi întregi şi a ajuns să fie considerat ca cel ce a adus America mai aproape de europeni. Din visul lui de vultur a făcut un vis general care a apropiat oamenii şi a adus bucurie în sufletul celor care până atunci nu credeau prea mult în aviaţie.Mulţimea la privit ca pe un înger trimis de divinitate să-i înveţe că a te apropia de stele înseamnă a te apropia de umanitate (la Paris o masă de oameni estimată la aproximativ 15.000 de suflete l-au purtat pe braţe, iar vânătorii de suveniruri l-au „jumulit de penele moderne” pe The Spirit of Saint Louis).
Publicându-şi memoriile acestui zbor în cartea „The Spirit of Saint Louis”, Lindbergh câştigă în 1954 premiul Pulitzer pentru cea mai bună autobiografie non-fiction, el rămâne îngerul vultur care a unit continentele şi care a entuziasmat americanii într-atât încât i-au dedicat şi un dans the lindy hop.
Spre sfârşitul vieţii s-a retras în insula Maui din Hawaii, unde a şi murit în 1974, a fost îngropat în apropierea unei biserici, mormântul lui constând într-o simplă piatră pe care e gravat versetul 9 din Psalmul 139 : ” If I take the wings of the morning, and dwell in the uttermost parts of the sea” („Şi dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării…… acolo mîna Ta mă va conduce şi dreapta Ta mă va ţine Psalmul 139:9, 10 )
În lumea mea Charles Lindbergh ţine în mâini cutiuţa cu minuni a copilăriei şi maturităţii căci în personalitatea lui şi în visul lui de Icar se ascund o parte din iubirile mele, dorinţa de a locui la marginea mării şi de a zbura deasupra valurilor, mereu printre nori.

imaginaţia creativă:jack the D_ripper vs jack the R_ipper

Dacă în urmă cu câteva zile îl comemoram pe Dali astăzi vreau să vă aduc aminte că 28 ianuarie e data la care s-a născut un alt inovator într-ale picturii, un reprezentant ( “Blue (Moby-Dick)” 1943)al expresionismului abstract, Jackson Pollock
Supranumit “Jack the dripper”, datorită metodei sale de a picta

dripping

Pollock a făcut un pas înainte în descoperirea de noi principii de descărcare emoţională şi de revelare a universului interior al omului modern, aflat într-o continuuă criză(“Composition with oval forms” 1934-1938) existenţială. Astfel, în faţa pânzei albe descoperă o nouă metodă artistică, aceea de colorare prin picurare şi scurgere, în căutarea unei noi ordini ( “The key” 1946) şi a unui sens, ascunse în subconştientul artistului

jackson pollock

Pollock a produs peste 700 de tablouri dintre care cel pictat în 1948, purtând ca titlu“numărul 5″ s-a vândut cu 140 milioane de dolari în 2006.
Am spus “Jack the dripper”, forma poreclei aminteşte implicit de “Jack the ripper”, referinţa umoristică spre celebrul şi misteriosul asasin londonez care deborda de imaginaţie (macabră din păcate) şi care a reuşit tot printr-o metodă neconvenţională să-şi atragă o adevărată notorietate. Între Jack the ripper şi Jack the dripper există nu doar o asemănare lexicală ci şi una socială ambii au avut un impact de tip “şoc” faţă de societate şi o influenţă psihică asupra căutărilor interioare ale individului, dar paralela este doar la nivel imagistic fiindcă moral cei doi Jack nu mai au nimic în comun, poate doar contradicţiile critice

jack D

şi misterul să îi mai alăture peste timpuri

jack R

În schimb, îmi trece prin minte că imaginaţia noastră ca metodă de reflectare a subconştientului poate îmbrăca haina lui Jack R sau pe cea a lui Jack D, depinde fiecare ce alege: pânza sau cuţitul.

21 de ani de când geniul s-a transformat în rinocer

Să vorbeşti despre Dali înseamnă să vorbeşti despre o divinitate necunoscută omniscientă şi incomensurabilă, nu se poate spune nimic din ceea ce nu s-a spus şi totuşi mai sunt multe necunoscute în ecuaţia dali + artă =viaţă, e foarte uşor de recunoscut şi totuşi foarte greu datorită complexităţii lui.

Astăzi se împlinesc douăzeci de ani de la trecerea lui în nefiinţă sau de ce nu am spune de la trecerea lui spre lumea împlinirii, lumea în care cu adevărat genialitatea lui poate atinge perfecţiunea; mi-aş permite să spun în lumea rinocerilor , căci pentru Dali rinocerul reprezintă “chintesenţa regnului animal şi al umanităţii”, perfecţiunea, datorită formei divine a cornului de rinocer, o spirală logaritmică de fapt, pe care o mai întâlnim doar la floarea soarelui, de altfel toată viaţa Dali a pictat rinoceri după afirmaţiile sale :
“Eu, Dali cufundat într-o introspecţie neîntreruptă şi în analiza profundă a gândurilor mele cele mai fugare, am descoperit deodată că toată viaţa n-am pictat altceva decât coarne de rinocer, şi asta fără să-mi fi dat seama.”(iulie 1952).
Având în vedere importanţa zilei de azi îndrăznesc să încerc să-l omagiez făcând o mică trecere în revistă a simbolurilor care l-au urmărit de-a lungul vieţii, pentru a ne aminti cum a îmbogăţit Dali lumea.
Copil fiind, Dali visa să devină bucătar, mai apoi îşi dorea să fie Napoleon… adolescentul Dali e marcat de poezia lui Lorca, de prietenia cu el şi Bunuel de stima faţă de Picasso pe care îl consideră tatăl său spiritual: “după tata, Picasso e omul la care m-am gândit cel mai mult, inspirat de profesorul său Don Esteban Trayter care îi repeta mereu că Dumnezeu nu există, de lectura cărţilor ateiste din biblioteca tatălui său printre care şi “Aşa grăit-a Zarathustra” a lui Nietzsche din care a aflat că Dumnezeu a murit. “Cum poate sa moară cineva care nu există?” se întreabă Dali şi începe să creadă în divinitate. Zarathustra i s-a părut un erou maret, chiar daca Nietzsche îi produsese impresia unei fiinţe slabe, care nu avusese tăria să nu înnebunească.
Astfel s-a născut şi prima deviză a lui Dali, care avea sa devină tema vieţii lui: “Singura diferenţă dintre mine şi un nebun este ca eu nu sunt nebun!”. Dali şi-a propus să-l întreacă în măreţie pe Nietzsche, omul care a trezit în el, paradoxal, ideea de Dumnezeu. Dali şi-a propus să-l întreacă pe Nietzsche până şi prin mustăţi:”Ale mele nu vor fi aşa de deprimate, de catastrofice, aşa de copleşite de muzica wagneriană şi de ceţuri. Nu! Vor fi subţiri, imperialiste, ultra-naţionaliste şi vor ţinti către cer, ca misticismul vertical, ca sindicatele verticale spaniole”, avea să afirme Dali.
Mustăţile sunt pentru Dali ceea ce îi insinuase prietenul său Lorca, fascinat la rândul său de mustăţile lui Hitler: “constanta tragică a chipului bărbătesc”, apropo de mustăţi, Dali deconspiră secretul formei atât de originale a musţăţilor sale ca fiind sucul de curmale, cu care le unge la sfârşitul mesei, fapt care îi provoaca un alt delir acela de a atrage toate muştele şi a se lăsa acoperit de: “muştele curate-curate, super-vesele, ca minunatele musculiţe de măslin de la Port Lligat”
şi iată că am intrat deja în contact cu o parte dintre obsesiile şi simbolurile daliniene care apar în operele sale şi care revelă obiecte fetiş cu rolul de a transmite şi mai pregnant mesajul artei sale.
Oul
simbol creştin al învierii lui Hristos, emblemă a purităţii şi perfecţiunii, este unul din simbolurile dragi lui Dali, care aminteşte de căutarea perfecţiunii lui Leonardo da Vinci, de viaţa anterioară intrauterină şi de renaştere

Melcul
un alt simbol, descoperit ca urmare a întâlnirii cu Freud , cum Dali credea că nimic nu se întâmplă fără un scop anume, consideră faptul că a fost captat de imaginea unei biciclete în casa lui Freud tocmai un imbold divin pentru a o compara unui melc, simbol al creierului uman şi în special al creierului freudian, melcul morţii terestre, el vede în melc o asemănare cu oul primordial având în vedere parţile tari ale cochiliei şi părţile moi interioare fapt care ne duce cu gândul la simbolul ceasurilor moi persistenţa memoriei, adesea Dali afirma că: “materializarea flexibilităţii timpului şi a indivizibilităţii spaţiului…este fluidul” astfel şi ceasurile moi din persistenţa memoriei simbolizează aspectul fiziologic prin care viteza timpului poate varia în percepţia umană, această idee i-a venit în timp ce contempla două bucăţi de brânză camembert care se topeau ;
Pianul
este un alt element prezent în arta daliniană, menit să reamintească originile aristocratice şi apartenenţa la o cultură de rang înalt sub forme cu tentă sexuală sau politică
Dacă tot vorbim despre politică, fără să enumerăm înclinaţia spre fascism, spre Franco şi alte tendinţe de admirare a despotismului, vreau doar să accentuez excentricitatea lui Dali şi să consider simpatiile sale politice ca fiind doar o măsură de a scoate în evidenţă talentul său de mare provocator
Sertarele
sunt un alt simbol inspirat de Freud, mai bine zis din lecturile din Freud, conceptul fiind preluat de Dali şi transpus în artă ca simbol al memoriei, al inconştientului şi al secretelor ascunse
Elefantul
unul din lait-motiovele artei daliniene, susţinătoare ale universului în mitologia hindusă, pahidermele au rol de cariatide ale geogafiei artistice daliniane, elefanţii dalinieni nu sunt elefanţi oarecare, ci elemente zoomorfe care îmbină clasa pahidermelor şi arahnidelor dând naştere unei specii suprarealiste care susţine întreg universul extravagant, himeric şi transcedent
Venus
este o altă obsesie transpusă artistic, fiind prima femeie pe care copilul Dali o modelează în argilă, va marca partea sexuală a artei daliniene până la apariţia Galei şi chiar şi pe urmă.Întâlnim diferite ipostaze ale zeiţei: Venus ca vis despre femeie, Venus deţinătoarea secretelor , Venus- geneză şi perfecţiune
şi în cele din urmă
Gala,
ea cea care a fost centrul nervos al relaţiei gala-dali, a fost pe rând impresar, manechin, purtător de cuvânt, gazdă, ea s-a îngrijit să transforme o nebunie schizofrenică galopantă într-un delir creativ, pozitiv şi dătător de roade,
ea era cea care îi aducea pânzele pensulele şi culorile lui Dali, cea care se îngrijea să-i vândă operele şi să găsească sponsori şi tot ea se îngrijea să-şi satisfacă geniul pe toate planurile atât sentimental cât şi intelectual şi sexual astfel încât ea îi îndepărtează orice problemă preciza Dali, Gala este un personaj magnetic în primul rând, deşi fizic pare a fi o femeie perfectă cu umeri drepţi, bazin larg şi fese generoase , o perfecţiune egală cu cea a statuilor antice, Gala nu are o frumuseţe estetică specială, frumuseţea ei vine din asumarea personalităţii, din încrederea în sine însăşi, Gala se impune, prezenţa ei este una vie şi chiar dacă privirea ei e una de gheaţă uneori, ea iluminează pânza misterioasă şi provocatoare.
Voi încheia cu acest ultim simbol ca fiind pilonul de rezistenţă a cuplului Dali-Gala şi ca atare a artei daliniene

dali-gala

.
După acest peripluu prin simbolistica daliniană rămân cu senzaţia de prea plin chiar dacă am atins o parte infimă din viaţa opera şi simbolistica celui mai îndrăzneţ artist, celui mai nebun (\"fou du chocolat\")
şi genial, care de la înălţimile pe care le-a pictat cândva ne priveşte căutând să vadă câţi dintre noi se vor transforma în rinoceri, câţi dintre noi ne vom apropia de perfecţiunea imaginaţiei, câţi dintre noi ne vom elibera de demonii sociali şi vom avea curajul să fim noi înşine, cât mai naturali….

ridicolul intre viata si carte

O sa ma opresc in cazul de fata doar la “Uimire si cutremur”, un roman autobiografic in care amelie povesteste experienta ei ca angajata a unei companii nipone. romanul se deruleaza ca un jurnal al anului in care indragostita de spatiul nipon, se confrunta cu diferentele de cultura si mentalitate care nu-i inhiba gustul pentru tara soarelui rasare, doar o ajuta sa-si perceapa degradarea pas cu pas si s-o transforme.
cartea incepe prin a ne introduce in atmosfera de societate cu o scara ierarhica bine definita , autoarea subliniind latura pe care se va contura atmosfera de subordonare fizica si intelectuala, psihologica si etnica:
“Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.
Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.
Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.”
AN recunoste coborarea pe care o face in acest zigurat lipsist de valori proprii si initiative libere,unde nu mai conteaza cu adevarat capacitatea fiecaruia, ci doar puterea sclavului de a sa adapta calaului, fara prea mari decaderi psihologico-sentimentale.
astfel amelie-san isi recunoaste declinul:”"Copil fiind, voiam sa devin Dumnezeu. Foarte repede, am inteles ca ceream prea mult… …Am fost atunci investita cu misiunea finala: curatarea budelor.”
singura portita de scapare in acest univers decadential este capacitatea ei de a se transpune dincolo de ritmul cotidian al imposibilitatii de a-si evidentia capacitatile lingvistice si intelectuale, de a se afirma ca entitate demna de respect, dincolo de mentalitatea occidentala care in mod normal ar rectiona revoltator de drastic la un tratament de o asemenea anvergura, dar si dincolo de comportamentul nipon de a accepta in tacere regulile care vin de la conducere concernului, printr-o atitudine onirica : “chiar lîngă uşa liftului era un imens perete de sticlă. mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.
imi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atît de departe dedesubtul meu: pînă să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.”
astfel trece amelie-san de la ochakumi ( activitea de a servi ceaiul colegilor si care aduce aminte de tacerea in care se celebreaza ceremonia ceaiului), la distribuirea corespondentei, la clasarea datelor contabile (“Numeam asta seninătate facturieră”), pana la “înaintătoare-întorcătoare de calendare”.pe tot acest parcurs amelie isi invinge temerile umane: “Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă! Hibernam.”, complacandu-se intr-o stare de dolce far niente care o amuza adeseori si-i intareste capacitatea psihica. chiar daca recunoaste “am devenit contabilă la Yumimoto. Şi cred că mai jos de-atît nu puteam coborî” masura de acceptare a ridiculitatii maxime nu a fost atinsa. Ca urmare a caracterului si educatiei occidentale, amelie, dupa ce asista la injosirea publica a sefei ei Fubuki, fata de care in pofida tuturor conflictelor, avea o admiratie de netagaduit, incearca sa o consoleze surprinzand-o in timp ce-si varsa lacrimile departe de ochii lumii, intr-un cuvant ii observa flebetea si umilinta mult mai mult decat este permis intr-un mediu nipon, fapt care ii atrage ura acestei din urma:
” Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi şi Nagasaki în celălalt” si ca atare pedeapsa ultima, ridiculizarea si coborarea pe ultima treapta ierarhica, cea mai injositoare de altfel “misiunea finală: curăţarea budelor “, chiar in fata acestei degradari sociale autoarea reactioneaza cu haz si autoironie fina: “îmi permit să subliniez gama extraordinar de largă a talentelor mele, capabile să cînte în orice registru, de la Dumnezeu pînă la madam Pipi.” si dorinta ei de a deveni nipona o face sa nu decada in reactii occidentale cum ar fi aceea de a demisiona, se incurajeaza pe sine: “o să rezist. o să mă comport ca o niponă.”, dar exutoarul acestei rezistente este inca o data “exercitiul defenstrarii” :
“Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, In universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă pînă ameţeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”
amelie conchide cu dragostea ei fata de expresia japoneza “uimire si cutremur” (” în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur”") fiind un fel de justificare a atitudinii ei, respect imparatul si la masa lui joc asa cum imi canta, dar asta fara a ma injosi in proprii mei ochi, caci dincolo de pseudo-umilinta exista o fereastra eliberatoare : “Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil de spălat, dintre apa pe care-o tragi şi cer. Cîtă vreme vor mai exista ferestre, pînă si cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pămînt îşi va avea partea sa de libertate.”
revin la intro-ul acestei invitatii la lectura, citind-o pe andi am realizat cati dintre noi trecem prin momente in viata de care vrem sa uitam, momente care ne pun in inferioritate si in imposibilitatea de a ne arata adevarata valoare, dar cati dintre noi reusim sa depasim acest moment si sa dam o alta valoare experientei negative, ca vorba aceea “in tot raul e si un bine” sau “ceea ce nu ne omoara ne face mai puternici” (Friedrich Nietzsche ), daca am reusi sa depasim piedicile capcanele pe care ni le intindem cu sau fara voia noastra, sa trecem muntii cu autoironia si hazul de necaz cred ca am ridica stacheta intelectuala si psihologica a eu-lui nostru occidental cel putin cu un munte peste medie.
suntem cu atat mai liberi cu cat suntem mai mult noi insine in interiorul nostru si cu cat reusim sa ne transformam decaderile intr-o oaza de inspiratie sau in puterea de a fi liber interior si sincer pana in maduva oaselor cu eu-l propriu

get lucky

I’m better with my muscles
Than I am with my mouth
I worked the fairgrounds in the summer
And go pick fruit down south

And when I’m feel them chilly winds
Where the weather goes I follow
Pack up my traveling things go with the swallows

And I might get lucky now and then
You win some, you might get lucky now and then
You win some

I wake up every morning
Keep on eye on what I spent
Gotta think about eating
Gotta think about paying the rent

I always think it’s funny
It gets me everytime
I wonder about the happiness and money
Tell it to the breadline

But you might get lucky now and then
You win some, you might get lucky now and then
You win some

Now I’m rambling through this meadow happy as a man can be
Think I just lay me down under this old tree
On and on we go through this old world of shuffling
If you got a truffle dog, you can go truffling

But you might get lucky now and then
You win some, you might get lucky now and then
You win some

“Povestea târfelor mele triste” Gabriel Garcia Marquez – frumoasa adormită, paharnic al fericirii

Încă o carte a renumitului Gabriel Garcia Marquez menită să zdruncine sentimente şi să işte valuri literare, „Povestea târfelor mele triste” intrigă cititorul încă de la titlu, dar insuflă o atracţie atât de puternică încât în ciuda subiectului, nu o mai putem lăsa din mână. Este cartea pe care dacă îţi faci curaj s-o deschizi n-o mai laşi până la ultima pagină.
Povestea unui nonagenar şi a relaţiei sale cu o minoră în cadrul unei maisoin close poate ridica numeroase probleme de morală, însă conform autorului „şi morala e o chestiune de timp,” aşa că timpul de lectură ne va confirma că Marquez dincolo de morală, are o etică a sentimentelor descrise cum numai autorul “Dragostei în vremea holerei” este capabil să o facă.

Subiectul e simplu, la vârsta senectuţii, un ziarist singur, care întreaga viaţă a plătit pentru clipele de amor, “de dragoste fără dragoste” cu o femeie, îşi pune la încercare virilitatea, am spune la prima vedere, inima, la o analiză mai profundă dorindu-şi la aniversarea a 90 de ani, “o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară”. Cunoscând-o pe proprietara unui bordel din Barranquilla, Rosa Cabarcas, apelează la serviciile ei, pentru a-şi îndeplini dorinţa. Aceasta îi găseşte o copilă de 14 ani, gata să-şi vândă fecioria pentru 3 pesos, pentru a înlătura greutăţile familiei sale. Acesta este momentul intrigant al scurtului roman, geniul lui Marquez loveşte cititorul şi triumfă, fiindcă jucându-se cu tabuurile ajunge să ne demonstreze cum apar sentimentele cele mai pure, în cele mai josnice situaţii şi pe nepusă masă.
Povestirea este atât o incursiune în labirintul sentimentului erotic cât şi o gravură a bărbatului din zilele noastre, a iubirii desprinse din desuet şi culminând cu cele mai nobile vârfuri ale sale.

Punctul culminant al naraţiunii se inspiră din literatura japoneză, din romanul “Casa frumoaselor adormite” a lui Yasunari Kawabata expusă în motto-ul cărţii lui Marquez

“Nu se cuvine să faceţi nimic de prost-gust, l-a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să-i vârâţi degetul în gură fetei adormite şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta.”

Romanul japonez e privit ca un ritual iniţiatic, o trecere spre lumea de dincolo. Marquez va prelua ideea transformând-o într-o iniţiere în dragoste. Frumoasa adormită, Delgadina, îi va descoperi ce însemnă iubirea, unui om care toată viaţa sa a plătit pentru clipe de amor

“Niciodată nu m-am culcat cu vreo femeie fără s-o plătesc, şi pe puţinele care nu erau de meserie le-am convins prin argumente ori cu de-a sila să primească bani chiar de-ar fi să-i arunce la gunoi. Cam pe la douăzeci de ani, am început să ţin un catastif cu numele, vârsta, locul şi câteva însemnări privitoare la împrejurările şi la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei cu care o făcusem cel puţin o dată. Am încetat să mai notez când trupul nu mai răzbea cu atâtea şi puteam ţine socoteala fără catastif.”

După o astfel de viaţă, boemă, don juanică, la 90 de ani, eroul lui Marquez îşi caută refugiul în “casa” unei fecioare adormite, în corpul ei menit să-i stârnească senzaţii pe care nu le-a gustat încă cu toata viaţa sa sexuală tumultoasă. Memorile sale legate de această perioadă, iniţierea sexuală la 12 ani cu patroana unui bordel, atracţia faţă de Ximena Ortiz pe care a părăsit-o în faţa altarului şi care îi atrage oprobiul public pentru o perioadă, sodomizarea lunară a servietoarei Damiana, cea care l-a iubit în taină timp de 20 de ani, îi descoperă o viaţă plină de “dragoste fără dragoste”. În schimb casa fecioarei, îl iniţiază în dragoste. Va descoperi iubirea cum n-a cunoscut-o vreodată, fără să defloreze, doar veghând somnul fecioarei şi învăţând să comunice cu ea prin muzică, prin cărţi, prin tablouri, prin atingeri , printr-un limbaj al corpului care răspunde la stimuli, oarecum inconştient. Şi nu numai că descoperă iubirea, ba ajunge chiar la o pasiune nebună, la o “moarte din dragoste”

Cu talentul său divin, Marquez reuşeşte să îmbine două planuri, realul şi fantasticul, e un joc pentru el, unul cinematografic, alternarea planurilor ne face să pendulăm între real şi imaginar uitând uneori unde este graniţa dintre cele două şi care este măsura timpului asemeni autorului care afirmă “la vârsta mea fiecare ceas înseamnă un an”.
Vârsta este unul dintre subiectele cele mai sensibile atât la femei cât şi la bărbaţi, atât la vârsta fragedîă cât şi la cea înaintată. Vârsta se va dovedi aici intrigă dar şi povestirii, a iniţierii. În general cei înaintaţi în vârstă sunt cei meniţi să acorde învăţătura. În cazul de faţă, copila, frăgezimea sa se va dovedi iniţiatorul. Prin puritatea sa prin puterea sa de basm, adolescenta îl va iniţia pe eroul notru nonagenar în tainele iubirii.
Iubirea începe pas cu pas, eroul o decoperă pe copilă adormită

„luminată din tavan de un bec puternic ce scotea în evidenţă toate amănuntele. M-am aşezat s-o contemplu de pe marginea patului, subjugat de vraja celor cinci simţuri.
Era oacheşă şi caldă. O supuseseră la un regim de igienă şi înfrumuseţare ce n-a neglijat nici puful care-i mijea la pubis. Îi ondulaseră părul şi avea la unghiile de la mâini şi de la picioare un lac natural, dar pielea de culoarea melasei se vedea aspră şi julită. Sânii de curând iviţi păreau încă de băieţel, dar se simţeau împinşi de o energie secretă, gata să se dezlănţuie. Partea cea mai frumoasă a trupului ei erau picioarele mari cu care, de bună seamă, păşea tainic, cu degete lungi şi sensibile ca alte mâini. Era umedă de o sudoare fosforescentă, în pofida ventilatorului, iar căldura devenea insuportabilă pe măsură ce noaptea înainta. Era cu neputinţă să ţi imaginezi cum arăta în realitate faţa vopsită grosolan, sub stratul dens de pudră de orez cu două pete de fard pe obraji, cu gene false, sprâncenele şi pleoapele parcă date cu negru de fum şi buzele mărite cu ruj ca ciocolata. Însă fardurile nu reuşeau să-i ascundă trăsăturile: nasul mândru, sprâncenele împreunate, buzele îmbietoare. Mi-am zis: un tăuraş fraged gata de luptă.
La unsprezece, m-am dus, ca de obicei, la baie, unde se aflau, pe un scaun, hainele-i de fată nevoiaşă, împăturite cu grijă de bogătană: o rochie de stambă imprimată cu fluturi, nişte chiloţi galbeni de barchet şi sandale de sfoară de agavă. Peste haine era o brăţară ieftină şi un lănţişor foarte fin cu un medalion cu Fecioara. Pe poliţa chiuvetei, o poşetă cu un ruj, o cutiuţă de farduri, o cheie şi nişte monede mărunte. Totul atât de ieftin şi de uzat, că nu mi-am putut imagina pe nimeni atât de sărac ca ea. Mi-am plimbat vârful arătătorului de a lungul grumazului năduşit şi toată fiinţa i s-a înfiorat lăuntric, precum un acord de harfă, întorcându-se spre mine cu un fornăit ce m-a învăluit în aburul răsuflării ei acrişoare. Am strâns-o de nas cu degetul mare şi arătătorul, şi ea s-a scuturat, şi-a ferit capul şi mi-a întors spatele fără să se trezească. Am încercat să-i desfac picioarele cu genunchiul, îmboldit de o ispită neprevăzută. La primele două tentative s-a împotrivit cu pulpele încordate. I-am cântat la ureche: „Patul Delgadinei de îngeri e străjuit”. S-a destins puţin. Un curent fierbinte mi-a urcat prin vene şi lenta mea vietate ieşită la pensie se trezi din somnul ei prelung.
Delgadina, sufletul meu, am implorat o cu jind. Delgadina. Ea scoase un geamăt sumbru, scăpă dintre coapsele mele, îmi întoarse spatele şi se strânse ca un melc în căsuţa lui. Licoarea cu valeriană a fost pesemne la fel de eficace pentru mine ca şi pentru ea, fiindcă nici ea, nici altcineva n-a păţit nimic. Dar nu-mi-a păsat. M-am întrebat la ce bun s-o deştept, aşa umilit şi trist cum mă simţeam şi rece ca un chefal.
….Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt. Am avut senzaţia neclară că o simţisem sculându-se în beznă şi că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat.”

Eroul îi alege un pseudonim, Delgadina, dintr-o baladă care invocă seducţia patriarhală. Delgadina este eroina care a refuzat dragostea paternă incestuoasă eliberându-se prin moarte. Prin această legendă, Marquez face referire la femeia ca obiect sexual, la statutul femeii colonizate, ca obiect al seducţiei, la incest. Însă aceste ipoteze vor fi dărâmate de dragostea nonagenarului care va înflori ca urmare a iniţierii prin poveste, roman, baladă, ca urmare a lecţiei de comunicare date de către Delgadina, noua frumoasă adormită, capabilă să stârnească cele mai nobile sentimente până şi în sufletului unui boem pervertit de nouăzeci de ani de viaţă fără dragoste.

Dacă balada Delgadinei condamna dominaţia patriarhală, Marquez va inversa rolurile şi va demonstra că dominaţia în cazul de faţă se va exercita de către copila adormită. Delgadina cea nouă va pune stăpânire pe simţurile patriarhale şi le va da un nou sens. Îi va dezvălui nonagenarului puterea neţărmuită a iubirii şi dependenţa faţă de ea.

“A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoşteam vicleşugurile seducţiei şi veşnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându-mă după preţ decât după farmecele lor, şi făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcaţi, de cele mai multe ori, şi întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmboldirea dorinţei sau opreliştile pudorii.”

Noapte de noapte nonagenarul va reveni s-o privească pe Delgadina, de fiecare dată fară a da naştere unui act sexual, de fiecare dată pentru a-şi dezvălui personalitatea prin cadourile pe care i le aduce, prin încercarea de a deschide o oglindă a universului său în camera în care se întâlnea cu ea, un radio, muzica, bijuterii de familie, cărţi.
Povestea se va răsfrânge asupra viselor şi imaginţiei eroului, acesta continuându-şi povestea de amor cu Delgadina în imaginaţia cotidiană

“De atunci am avut-o în minte atât de limpede că făceam cu ea tot ce pofteam. Îi schimbam culoarea ochilor după starea me de spirit, o îmbrăcam potrivit vârstei şi împrejurărilor, cântam duete de dragoste de Puccini, astăzi ştiu că nu a fost nălucire, ci încă un miracol al primei iubiri din viaţa mea aflate abia la nouăzeci de ani.”

Încet Delgadina îi va răspunde la iubire într-un mod oarecum telepatic, o cumunicare aflată între vis şi realitate.

„În noaptea zilei ei de naştere i am cântat Delgadinei cântecul întreg, i am sărutat tot trupul până am rămas fără suflare: şira spinării, vertebră cu vertebră, până la fesele gingaşe, partea cu aluniţa, cea a inimii ei neistovite. Pe măsură ce o sărutam, căldura trupu¬lui îi sporea şi împrăştia un parfum de sălbăticiune. Ea mi a răspuns cu înfiorări noi în fiecare palmă de piele şi în fiecare am găsit o căldură diferită, o savoare proprie, alt geamăt, şi la toate a răsunat pe dinăuntru într un arpegiu, iar sfârcurile i au înflo¬rit fără să le ating. „
Conoaşterea de care au parte cei doi este una iniţiatică, neobişnuită. A cunoaşte pe cineva prin prisma reacţiilor din timpul somnului, iată o nouă modalitate de atingere a imposibilului în dragoste.
„La începutul noului an începeam să ne cunoaştem, de parcă am fi trăit împreună şi pe trezie, căci eu găsisem un ton al vocii plin de grijă pe care ea îl auzea fără să se deştepte şi îmi răspundea cu un lim¬baj natural al trupului. Stările sufleteşti i se oglindeau în felul în care dormea. De la istovită şi sălbatică aşa cum fusese la început, a căpătat încetul cu încetul o pace lăuntrică ce i înfrumuseţa chipul şi i îmbogăţea somnul. Îi povesteam viaţa mea, îi citeam la ureche ciornele articolelor duminicale în care ea se regăsea mereu, fără s o spun prin cuvinte, numai şi numai ea.”

Nonagenarul începe să simtă chinurile iubirii, se descoperă, se cunoaşte pe sine prin intermediul iubirii, astfel încât Delgadina pare să aibe rolul unei Phytii .

“Întotdeauna considerasem că a muri din dragoste nu era decât o licenţă poetică. În seara aceea, întorcându mă iar acasă tot fără motan şi tot fără ea, mi am dat seama nu numai că era posibil să mori, ci şi că eu însumi, bătrân şi singur cuc, eram gata să mor din dragoste. Dar am luat aminte că era îndrep¬tăţit şi adevărul celălalt: n aş fi schimbat pentru nimic în lume deliciile zbuciumului meu. Pierdusem mai bine de cincisprezece ani străduindu mă să tăl¬măcesc poemele lui Leopardi şi numai în seara aceea le am simţit în străfundurile fiinţei mele: „Vai mie, căci de i iubire, amarnic îi e chinul!”

Prin schimbarea pe care o produce Delgadina în sufletul eroului nostru, o putem înzestra cu har divin, Delgadina inspiră dragoste şi prin aceasta viaţă. Până în momentul descoperirii Delgadinei, viaţa ziaristului fusese una fără miez, fără trăire, sentimentele îi descoperă adevărata viaţă şi dorinţa de a muri din dragoste, eliberarea, mântuirea supremă.

„În noaptea aceea, gata de orice, m-am culcat cu faţa în sus în aşteptarea durerii de pe urmă, în prima clipă a celor nouăzeci şi unu de ani ai mei. Am ascultat dangăt de clopot undeva, departe, am simţit mireasma sufletului Delgadinei dormind pe o parte, am auzit un strigăt în zare, suspinele cuiva care murise poate cu un secol în urmă în iatacul său. Atunci am stins lampa cu ultima suflare, mi am împletit degetele cu ale ei ca s o duc de mână şi am numărat cele douăsprezece bătăi de clopot de la ora douăsprezece cu cele douăsprezece lacrimi de pe urmă, până când prinseră a cânta cocoşii şi îndată dangătele triumfătoare, petardele de sărbă¬toare ce proslăveau bucuria nesfârşită de a fi supra¬vieţuit, teafăr şi nevătămat, vârstei de nouăzeci de ani.”

Eroul hotărăşte să cumpere casa Rosei, prăvălia şi grădina, urmând să le lase moştenire Delgadinei, celei care i-a descoperit sensul vieţii.

Delgadina ne pare un mit, o muză capabilă de creaţie. Frumoasa adormită se aseamănă statuii Galateea, plămădită de Pygmalion, însă o Galatee care trezeşte ea la viaţă , la viaţa sentimentală, descoperindu-i celui ce o protejează că rolurile se schimbă, asta e de fapt adevărata dragoste, comunicarea menită să trezească viaţă în partener, atât dintr-o parte cât şi din alta.

„Aveam, în sfârşit, parte de viaţă reală, cu inima la adăpost şi condamnat să mor de dragoste adevărată în agonia fericită a oricărei zile după ce aveam să împlinesc o sută de ani”
Oricât ar fi de sensibil subiectul acestui scurt roman, nu putem să rămânem imuni la talentul autorului de a descrie tulburările unui bărbat ajuns la o vârstă la care nu ne imaginăm că ar mai putea descoperi tainele iubirii şi care ne uimeşte prin puterea cu care reuşeşte să se transforme şi să dea noi sensuri atracţiei, relaţiilor şi a vieţii.

Cuibuşorul cu nebunii este transformat de Marquez într-un colţ de rai, fecioara într-o preoteasă, vârsta senectuţii în pragul marilor descoperiri şi potenţialul incest într-un ritual iniţiatic. Maestrul imaginarului se joacă în acest roman scurt cu morala, cu tabuurile sociale prin cuvinte care se transformă în trăiri. Merită citită această poveste în care nu târfele sunt triste, ci viaţa anterioară a eroului, fără dragoste şi care culminează prin capacitatea sa de a se lăsat modelat de Galateea-Degaldina, paharnicul fericirii.

Râvnita culme a feminitatii: a dori si a fi dorita… by Mela

Excelentul post “Senzualitatea este o forţă secretă a corpului meu” ne-a reamintit ca Anaïs Nin era extrem de moderna, de libera si de eliberata pentru acea epoca. De fapt, mi-a confirmat si ma “reconforteaza” in ideea ca a dori un barbat si a fi dorita de el este normal, logic, natural, deci uman.

Exista femei frumoase, atragatoare ca un magnet, irezistibile, “fatale”, care nu se lasa alese, ele pot avea orice barbat, chiar daca acesta ar rânji ca motanul din Cheshire, nerecunoscând evidentza! Nu-s de-acord cu cei care sunt convinsi ca aceste femei, adevarate zeitze, zâne sau amazoane ale amorului sunt interesate numai de sex! Adevarul e ca sexul e o fericita completare a personalitatii lor.

Un exemplu ar fi Angelina Jolie, partenera de viata a lui Brad Pitt, care pare inaccesibila pentru un “muritor de rând”.

Cred ca toti avem in anturajul nostru femei superbe: o colega de servici, o vecina, o prietena. Care nu-i neaparat o “bomba sexuala”, ci poseda ceva misterios in plus, ceea ce nu toate femeile au: o privire-laser, o gura atragatoare, o piele catifelata? O maiestrie si o pofta sexuala ghicita de catre un barbat care o “dezbraca” din priviri?… Barbatii care se afla in prezenta unei astfel de femei re-simt acea atractie magnetica, unii chiar afirma:”femeia asta miroase a dragoste, o vreau!” De ce tocmai ea?! Pentru ca acea femeie respira si emana FEMINITATE! Nici-o legatura cu frumusetzea, talia sau alte futilitati de-acelasi tip. Notiunea de feminitate pentru barbati traduce o vaga “supunere”, dar nu in sensul cel mai cunoscut al cuvântului! Explicatia e biologica: suntem mamifere inainte de-a fi fiintze umane inzestrate cu ratziune si constiintza, iar femela isi alege masculul! Când o femeie isi doreste un barbat, va adopta un comportament, o atitudine care sa-i indice “alesului” ca e dispusa sa-i primeasca “dorintza”, sa i se “supuna” poftei, adica sa accepte de-a fi “cucerita”…

Femeia respectiva poate inventa si eventual pune in practica un scenariu care sa-i dea de inteles barbatului ca e “vizat”, sa-i permita de a-si manifesta virilitatea prin: gesturi, priviri, atitudini, feromoni, mesaje irezistibile pe care EL le va primi si receptziona inconstient. La prima-vedere, totul pare usor, simplu. In realitate, exista femei mai mult sau mai putin talentate la acest ping-pong amoroso-sexual. Pentru ca fiecare gest, miscare, cuvânt depind de increderea in sine, in fortzele-i proprii. Daca feminitatea-i perfect afirmata, acea femeie va fi sigura pe ea, nu va avea nici cea mai mica teama de-a dori un barbat si de-a se lasa dorita, poftita, râvnita de el…

Pentru a escalada Mont-Blanc-ul feminitatii si a avea o sexualitate armonioasa, într-o relatie intima, femeia trebuie sa se “abandoneze” partenerului, sa stabileasca un raport simbolic cu el, exact ca cel dintre un predator si prada lui, adica sa fie capabila sa-si spuna-n sinea ei:”ma supun, ma las in voia dorintzei lui, pentru ca stiu ca voi atinge si voi gasi ceea ce doresc, voi iesi “invingatoare” din aceste momente de asa-zisa supunere…” Desigur ca nu toate femeile pot gândi in acest mod, nu-s pregatite, se simt incapabile de-a trece peste unele faze-tabuu in scopul de-a ajunge la o relatie intima naturala, implinita, ce i s-ar parea probabil animala sau prea “sulfuroasa”, ca-n “Basic Instinct” sau “Fatal Attraction”, cu un happy-end, evident…

Un barbat adevarat adulmeca aceasta femei de la distantza, intuieste ca ea isi asuma din plin acea feminitate dorita, fara sa tzina cont de vreun posibil dezechilibru sau vreun implicatie afectiva. Pentru EL, femeia ideala e cea careia îi place sa faca dragoste, pe când EL, biologic vorbind, face sex. In aceasta categorie, nu intra acele femei fragile care se lasa alese, cautând cu disperare atentia si recunostintza barbatilor, utilizând sexul, nu dragostea, drept un mijloc de-a exista in ochii barbatului, ca fragila Marilyn Monroe…

EL isi va dori acea femeie care face dragoste din pura si simpla placere, pentru care actul in sine inseamna si o alta maniera de-a comunica, deoarece o sexualitate periodica si implinita poate regenera, linisti, revitaliza, etc. Orice barbat normal constituit doreste sa fie iubit, dar si mai mult “tânjeste” sa fie dorit sexual… Pentru orice femeie, o sexualitate destinsa, reusita, asumata îi poate schimba viata: se va simti mai puternica, mai stapâna si mai increzatoare in ea-insasi.

CUM sa escaladezi Mont-Blanc-ul feminitatii si CUM sa ajungi “acolo” fara sa te impiedici si sa te rostogolesti inapoi, de unde ai pornit ascensiunea?!… ORICE femeie indragostita o poate reusi, daca isi trezeste si isi asuma acea feminitate. Traim in anul de gratzie 2009, din pdv social, femeile sunt egale barbatilor, isi pot exprima si trai propria sexualitate la fel ca ei. E adevarat ca multe nu stiu cum sa procedeze, ezita datorita educatiei, conceptiilor si ideilor familiale. Pentru ca n-au invatat cum sa se indragosteasca, cum sa doreasca si sa fii dorite, fiind convinse ca cele care o fac sunt “femei usoare”?! Aceste femei ar trebui sa aibe certitudinea ca a avea o relatie intima durabila si profunda cu un barbat, nu inseamna a fi neaparat “nimfomana” sau vreo “wonder woman”, experta in kamasutra, dimpotriva! E suficient sa-si deschida ferestrele mintzii, sa se deblocheze, sa-si auto-permita accesul la propria-i sexualitate, aceasta sa-i devina prioritate atunci când “alege” un barbat, pe care il doreste, sa realizeze si sa se auto-convinga ca sexul face parte din fiintza umana, ca este necesar implinirii noastre.
Daca va intelege si constientiza acest lucru natural, restul va urma… Ce constituie “restul”?! Acea idee de-a rezerva TIMP dragostei, sexului, de a-si recunoaste si asuma dorintzle, poftele, de-a se arata disponibila pentru acel “ales”. Cât despre (trans)punerea in practica a teoriei de mai sus, nu va ramâne decât a va metamorfoza in regina baldachinului, gheisha-jucausa, plina de imaginatie, felina-calina, gata sa faca dragoste oriunde, oricând, oricum… Veti reusi daca veti fi inteles ca in fiecare femeie “doarme” o indragostita potentziala, capabila de-a alege si de-a se lasa aleasa de barbatul care va sti s-o “trezeasca”, ca apoi sa “moara” amândoi de placere, acea “petite mort” e de fapt viata-insasi!

wish i was at home 4 christmas

Hey, Mr. Churchill comes over here
To say we’re doing splendidly.
But it’s very cold out here in the snow
Marching to and from the enemy.
Oh I say it’s tough, I have had enough,
Can you stop the cavalry?

I have had to fight almost every night,
Down throughout these centuries.
That is when I say, oh yes yet again,
Can you stop the cavalry?

Mary Bradley waits at home,
In the nuclear fallout zone.
Wish I could be dancing now,
In the arms of the girl I love.

Dub-i-dub-i-dum-dum
Dub-i-dub-i-dum
Dub-i-dum-dum-dub-i-dum
Dub-i-dub-i-dum
Dub-i-dub-i-dum-dum
Dub-i-dub-i-dum
Dub-i-dum-dum-dub-i-dum
Dub-i-dub-i-dum
Wish I was at home for Christmas.

Bang goes another bomb on another town
While the Czar and Jim have tea.
If I get home, live to tell the tale,
I’ll run for all presidencies.
If I get elected I’ll stop
I will stop the cavalry.

Dub-i-dub-i-dum-dum
Dub-i-dub-i-dum
Dub-i-dum-dum-dub-i-dum
Dub-i-dub-i-dum
Dub-i-dub-i-dum-dum
Dub-i-dub-i-dum
Dub-i-dum-dum-dub-i-dum
Dub-i-dub-i-dum
Wish I was at home for Christmas.

Wish I could be dancing now,
In the arms of the girl I love.
Mary Bradley waits at home,
She’s been waiting two years long.

Wish I was at home for Christmas.

Perle sarate de iubire… by Mela

Am descoperit cu TINE ca exista si lacrimi de bucurie. Le cunosteam doar pe cele de tristetze. Si azi realizez ca imensul meu noroc, mai degraba sansa vietii mele e de-a fi iubita de TINE. TU m-ai conturat, modelat, finisat, cum nimeni altcineva n-ar fi facut-o. Am renascut ca sa devin minunea TA.

Isabelle Boulay – Quelques Pleurs

Ti-amintesti cand te-am regasit adormit in acea camera bleu-turquoise?… Ti-am mangaiat fruntea si-am asteptat sa te trezesti. Prezentza mea neasteptata te-a tulburat, ti-ai deschis bratele si ochii ti s-au umezit. O perla sarata ti s-a prelins intre pleoape si gene, alunecand pe obraz, spre coltul buzelor. Eram incapabila sa rostesc ceva. Ti-am sorbit lacrima, m-ai cuprins si m-ai lipit de tine. Alte perle continuau sa curga. Te-am intrebat:
- de ce, Mon Amour?…
Vocea-ti blanda mi-a raspuns silabic:
- pentru ca te iubesc…

Orele ce-au urmat vor fi fost magice, chiar daca ne-au reamintit teama de lipsa unui viitor comun. Ziua aceea ni s-a parut interminabila. Stiam amandoi ca la sfarsitul ei, inainte de caderea noptii, va interveni despartirea. Am hotarat sa ignoram ecoul ei trist si sa ne bucuram de fiecare secunda impreuna. Nu indrazneam sa ne uitam la ceas. Telepatia dintre noi functiona perfect: doream sa “tragem” de timp, sa-l oprim, sa-l stapanim. Dar Cronos, tiran crud si sangeros ne devora fara mila c ape proprii sai copii. Bucuria reintalnirii s-a transformat in luciditate. Tacerile noastre nu mai constituiau acele marturisiri comune, ci un izvor de viitoare lacrimi. Un sirag de perle al carui sidef continea ultima-ti iubire.

Ai plecat. Absentza dureroasa si fidela m-a acoperit. Trebuie sa recunosc ca mi-e greu. Daca fac un singur pas, te vei departa si mai mult. Daca tresar si ma-nfior, o fractiune de secunda ma propulseaza la mii de ani-lumina fatza de tine. Exact acolo unde am prins radacini nemuritoare cu speranta ce-avea gust de ciocolata amaruie. E frustrant cum nu pot sa-mi alcatuiesc vorbele, mi se incurca in gand si-n suflet. Si totusi mi-a ramas privirea ta, zambetul tau, iubirea ta.

Pasesc, fara sa stiu spre ce orizonturi ma-ndrept, ca sa scap de “doar si poate”. Gandurile-mi zboara catre TINE. Vreau sa-mi imbat viata pana la ultimul strop! M-am sfaramat si-am revenit din lacrimile tale fara nici-o ezitare, indiferent de ce va urma, viitorul mi-e tot PREZENT. Trecutul s-a cutremurat dupa seismul din vara indiana, urmat de-un tsunami devastator. M-am reintors acolo unde te lasasem. Acelasi râu cu meandre grabite se strecoara printre salcii plangatoare si plopi. Acelasi soare incandescent isi scalda razele aurii in apa limpede.

O adiere brusca imi mangaie chipul. Inchid ochii si-ti simt ultimul sarut. Imaginea ta atat de prezenta se estompeaza incet, incet. E tarziu, sunt asteptata. Trebuie sa te parasesc, Mon Amour. Stiu ca UNDEVA existi si pentru mine. Numele tau e un amestec de vocale comune si de culori parfumate ce-mi revin de cate ori mi-e dor de tine. Gradina mea fermecata e plina de locuri feerice, magice, un paradis fara trecut.

Acolo te regasesc azi, acum, mereu.

Eric Clapton – Tears in heaven