De ce v-am chemat aseara la Gaudeamus la Tritonic?
S-a lansat volumul….cum care? Va spune Lucia Verona mai jos:
,,Volumul care cuprinde cele mai bune texte citite în festivalul de literatură Premiile Lili, ediţia I, 2009 are 10 autori. Unii au luat premii, alţii au fost foarte aproape de a le lua. Dar intenţia noastră nu a fost de a stabili ierarhii, ci de a descoperi autori talentaţi şi de a le oferi o şansă.
Iată-i, în ordinea în care apar în carte:
POEZIE
Alexandra-Emilia Bucur- marele premiu Carmen Nicoară-premiu pentru poezie
Traian Rotărescu
Ştefan Alexandru Ciobanu
Octavian Perpelea
PROZĂ
Renata Carageani- premiul pentru proza din partea juriului bloggerilor
Mălina Aniţoaei-premiul pentru proza
Adrian Voicu – premiul pentru proza din partea juriului bloggerilor
Adrian Socaciu
DRAMATURGIE
Oana Stoica-Mujea -premiul pentru dramaturgie
Unii dintre ei au cîte un volum publicat, poate chiar mai multe. Alţii îşi vor vedea prima dată numele tipărit. Şi unii şi ceilalţi au emoţii.”
Pentru mine a fost o surpriza…. s-a nimerit sa fiu in Bucuresti la lansarea “Premiilor Lili”.
In sfarsit am vazut scris negru pe alba celuloza ceea ce nu avusem curajul sa vad in ani de zile.
A fost un sentiment ciudat la inceput. Ma ascundeam in spatele oamenilor veniti acolo cu drag, sa vada cine ce mai scrie, n-as fi vrut sa se stie ca sunt si eu acolo… cateva poeme pe un volum superb scos de Tritonic la initiativa Luciei Verona si a Stefaniei Cosovei, carora le multumesc pentru acest pas pe care l-am facut. Sper sa nu ma opresc aici, sa am curaj sa merg mai departe.
Pana la urma am avut o secunda de transa cand am pus mana pe carte, am deschis-o si am citit din poezia mea ca si cum as fi fost altcineva care citea pentru prima data. Apoi cuvant de cuvant ma regaseam. Si mai mare mi-a fost surpriza cand am gasit un poem pe care nu ma asteptam sa-l vad acolo…sper sa se mai bucure cineva impreuna cu mine cand il descopera.
Si sper sa va bucurati si voi daca dati peste volum prin librarii…lectura placuta.
Cred că mi s-a făcut dor de copilărie şi de jocuri. Vă aduceţi aminte de oracole… ? Am avut cu duiumul în adolescenţă. Ne distram copios completând în orele de geografie sau de istorie, în pauză sau acasă seara şi evident căutam cu nesaţ răspunsurile “unora” dintre noi. Mi-am adus aminte de curând de chestionarul lui Proust, foarte apropiat de stilul întrebărilor din oracole, dar destul de stufos încât să poată creiona un fel de test de personalitate şi m-am gândit că n-ar strica să ne cunoaştem mai bine sau să ne jucăm…..Chestionarul îl aveţi în faţa ochilor ….răspunsurile lui Proust de asemenea…ale unei invitate surpriză……..urmează ale mele şi ale voastre…sper
1. Principala mea trăsătură
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei
5. Principalul meu defect
6. Îndeletnicirea mea preferată
7. Fericirea pe care mi-o visez
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire
9. Locul unde aş vrea să trăiesc
10. Culoarea mea preferată
11. Floarea care-mi place
12. Pasărea mea preferată
13. Prozatorii mei preferaţi
14. Poeţii mei preferaţi
15. Eroii mei preferaţi din literatură
16. Eroinele mele preferate din literatură
17. Compozitorii mei preferaţi
18. Pictorii mei preferaţi
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală
20. Ce urăsc cel mai mult
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere
22. Cum aş vrea să mor
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă
24. Deviza mea
“Marcel Proust par lui-męme.”
“Principala trăsătură a caracterului meu: Nevoia de a fi iubit şi, mai precis, nevoia de a fi mângâiat şi răsfăţat, mai mult chiar decât nevoia de a fi admirat
Calitatea pe care o prefer la un bărbat: Însuşirile bărbăteşti şi directeţea camaraderească.
Calitatea pe care o prefer la o femeie: Farmecele feminine.
Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: Faptul că sunt tandri cu mine, dacă persoana lor e suficient de sofisticată pentru a da un preţ mare tandreţei lor
Principalul meu defect: : Să nu ştiu, să nu pot să vreau.
Ocupaţia mea preferată: Să iubesc.
Visul meu de fericire: Mi-e teamă că nu e destul de înalt, nu îndrăzesc să-l spun, mi-e teamă că-l voi distruge spunându-l.
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Să nu le fi cunoscut pe mama şi bunica.
Ce-aţi vrea să fiţi? Eu însumi, aşa cum m-ar vrea oamenii pe care-i admir.
Ţara în care-aş vrea să trăiesc: Aceea în care lucrurile pe care le vreau s-ar realiza ca prin farmec şi unde tandreţea e întotdeauna împărtăşită.
Culoarea preferată: Frumuseţea nu se află în culori, ci în armonia lor.
Floarea preferată: : A ei, şi apoi, toate.
Pasărea preferată: Rândunica
Prozatorii mei preferaţi: Astăzi Anatole France şi Pierre Loti
Poeţii mei preferaţi: Baudelaire şi Alfred de Vigny
După succesul pe care l-a obţinut Saramago cu „Eseu despre orbire”, mulţi regizori, producători şi scenarişti s-au înghesuit să cumpere drepturile de ecranizare de la Jose Saramago, acesta a fost însă foarte decis să nu permită o versiune audio-viazuală a cărţii sale deoarece declara ziarului New York Times Magazine, în 2007: “I always resisted (giving up rights to the Blindness), because it’s a violent book about social degradation . . . and I didn’t want it to fall into the wrong hands.”
Şi totuşi Niv Fichman şi Don McKellar reuşesc să-l înduplece pe Saramago şi în regia lui Fernando Meirelles dau naştere filmului “Blindness”.
Conştient de faptul că Saramago este greu de transpus într-un film (“I knew that that the tone of Saramago’s book would be very hard to achieve on film”) scenaristul McKellar, crede că filmul trebuie să se abată de la drumul luat de Saramago şi se bazează pe faptul că publicul poate dezvolta o relaţie voyeuristică vis-à-vis de personajele nevăzătoare, fiind în acelaşi rol în care se găseşte şi personajul principal the Doctor’s Wife :”Like the Doctor’s Wife, the audience is watching people and that calls into question the humanity of observing and not acting, which becomes a major theme of the film”
Cam asta se întâmplă într-adevăr, pe tot parcursul filmului m-am întrebat de ce Julianne Moore, cea care întruchipează the Doctor’s Wife, nu acţionează, de ce îi ia atât de mult timp să schimbe lucrurile, de ce nu ia atitudine, şi răspunsul cred că vine singur: pentru că nu este decât un om, iar un om are temerile sale, instinctual de conservare îi spune adeseori să se pună la adapost şi să nu se dezvăluie decât în condiţii de maximă încredere, şi că rolul de observator poate fi extrem de uman dacă ştii într-adevăr să vezi.
O epidemie se abate asupra oamenilor, întâi asupra unei persoane, asupra unui oraş, a ţării întregi. Rând pe rând oamenii orbesc, de la o clipă la alta văd alb în faţa ochilor. Pentru că se dovedeşte că orbirea este contagioasă, cei atinşi de boală sunt închişi într-un azil, fără nici un drept de contact cu lumea exterioară, în condiţii precare de trai, dar maxime de securitate. Dacă primii locuitori ai azilului au şansa de a descoperi mici trucuri pentru a supravieţui, acest fapt se datorează singurului personaj neatins de epidemie the Doctor’s Wife.
Cu cât comunitatea se măreşte cu atât mai multe probleme apar în cadrul ei. Dacă la început se reduceau la lipsa medicamentelor, la lipsa curăţeniei şi la lipsa de comunicare, încet apar problrme de autoritate. Personajul supranumit Bartender se impune ca rege al comunităţii, confiscă toată mâncarea şi decide să o vândă contra bijuteriilor sau a oricăror obiecte de valoare, iar când acestea sunt epuizate, femeile vor fi cele care cu trupul lor plătesc hrana.
Toate până în ziua în care the Doctor’s Wife se hotărăşte să intervină şi scapă comunitatea de sub dictatura bartenderului, îi ajută să descopere că ieşirea din azil a devenit posibilă. Ieşirea din azil înseamnă descoperirea ravagiilor lăsate de infestarea generală : o degradare a umanităţii, o luptă pentru supravieţuire din care grupul format în jurul doctorului şi a soţiei sale ( the First Blind Man and his Wife, the Woman With Dark Glasses, Boy, the Man with the Black Eye Patch, the Doctor), o mică familie, reuşeşte să iasă, să realizeze “dezorbirea” prin comunicare, încredere şi păstrarea umanităţii şi a dragostei.
E un fel de a evidenţia credinţa de care e nevoie pemtru a ieşi din Purgatoriu. Cei care scapă din infernul azilului trec prin purgatoriul oraşului decăzut. Trecerea de aceste trepte, care ne duc cu gândul la Dante, e asigurată de încredere şi de ei înşişi.
Pe mine m-a atras vocea şi căldura personajului the Doctor (Mark Ruffalo) şi am încercat să privesc filmul din punctul său de vedere, doctorul îşi dă seama că nu este cine crede că este, că soţia sa nu este soţia pe care a crezut că o are, că aparenţele înşeală şi nu numai, că niciodată nu cunoaştem îndeajuns nici pe cel de lângă noi, nici pe noi înşine, că sunt momente în care decădem şi că cei mai puternici ne ridică, iar cei mai puternici sunt jumătatea noastră.
Un alt personaj bine redat, negativ de data a acesta, este the King of Ward Three/ the Bartender, rol încredinţat lui Gael García Bernal, genial în interpretarea sa şi în transpunerea totală în rolul cel mai controversat din film.
În schimb Julianne Moore mi s-a părut neimplicată, pierdută şi rece, parcă nu-şi intra în pielea personajului, deşi rolul său este cel al unei femei pierdute între teama de a nu se contamina, teama de a-şi asuma rolul unui conducător şi cel al unui educator şi grija maternă pentru soţul ei, la un moment dat aş fi aşteptet mai multă dăruire.
Şi apoi nu uit sarea şi piperul filmului, the Man with the Black Eye Patch(Danny Glover), cel care ne permite accesul la sufletul poveştii: “For me, it was like having the novelist as part of the cast,” spunea Meirelles. Un pacient al doctorului, pe jumătate orb, cel care înţelege cel mai bine ce înseamnă orbirea, cel care povesteşte ce se întâmplase afară după primele semne de orbire, cel care adduce în faţa ascultătorului avione care se prăbuşesc, accidente rutiere şi măsuri de securitate care duc la declinul societăţii. Pe măsură ce istoria înaintează el devine vocea auctorială aşa cum îşi dorise Meirelles.
Reacţia oamenilor la orbirea generală este cheia acestui film, modul în care personajele ştiu să iasă din situaţia limită şi să-şi depăşească temerile şi frustrările poate schimba lumea, poate crea o nouă modalitate de înţelegere a ei şi de construire/reconstruire .
Deşi nu se ridică la nivelul lui «Cidade de Deus», un alt film semnat Meirelles, « Blindness » rămâne un film care merită văzut şi care ne pune o suită de întrebări legate de modul în care ştim sau nu să convieţuim, să comunicăm şi să colaborăm pe drumul plin de serpentine al secolului prezent unul al indiferenţei.
Şi să nu uităm, după cum spunea Meirelles: “is really about learning to see.” şi mai ales să privim în textele lui Saramago, singurul care ar putea ajunge la statutul de deţinător al “privirii universale”, poate de dincolo de noi, de unde este el acum vede mult mai clar paşii noştri nesiguri din intuneric si ne mai trimite cate un cuvant sa ne scoată la lumină…
Pentru că astăzi se împlinesc 744 de ani de la naşterea lui Dante Aligheri, mă opresc puţin asupra Divinei Comedie şi a geografiei sale. Dante consideră Terra în mijlocul universului, iar în centrul pământului îl fixează pe diavol, pe Lucifer care atunci când a căzut din cer a format o groapă sub formă de pâlnie exact sub Ierusalim, această groapă constituind Infernul cu cele nouă cercuri ale sale, o cărare îngustă duce spre Purgatoriu, iar deasupra acestuia se află Edenul.
Abordez astăzi Infernul, urmând să mă ocup de celelalte două părţi cu altă ocazie. Prima parte conţine 33 de cânturi plus cântul introductiv:
“La mijlocul de drum al vieţii noastre
m-am fost găsit într-o pădure-adîncă:
pierdusem drumul drept prin văi sihastre.
Mi-e greu să povestesc de ea! Azi, încă,
gîndind la codru-acel, sălbatec foarte,
simt groaza iar din suflet cum mănîncă.
Amar a fost, îngemănat cu moarte…
Dar pîn’să spun de-a binelui aflare,
de alte lucruri voi vorbi în carte.
( Dante Alighieri INFERNUL
Traducere de George Pruteanu
Ediţie digitală bilingvă)
Vrând să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, Dante se rătăceşte într-o pădure unde îl înconjurau o panteră, un leu şi o lupoaică. Însă o umbră îi vine în ajutor, poetul Virgiliu, trimis de Beatrice, iubita celui dintâi, şi care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieşi din pădure.
Împreună coboară prin cele nouă cercuri concentrice,fiecare corespunzând unui păcat săvârşit de personaje istorice ale epocii sau persoane dispreţuite de Dante şi unei pedepse descrisă în ordine crescătoare.
Pe poarta de intrare se află inscripţia deja celebră: “Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate” ( Lăsaţi orice speranţă voi cei ce intraţi) , în vestibul îi găsim pe indiferenţi şi laşi, alături de Papa Celestin al V-lea, aceştia sunt damnaţi să fie înţepaţi de muşte şi viespi la înfinit şi să calce pe un covor de viemi.
Primul cerc aparţine celor virtuoşi, dar care au trăit înainte de Hristos şi nu au fost botezaţi, îi vedem aici pe: Homer, Horaţiu, Ovidius, Marco Lucano, Aristotel, Socrate, Platon, Euclide, Ptolemeu, Avicena, Galenus şi Hipocrate care sunt etern frustraţi de a se bucura de faţa lui Dumnezeu.
Urmează necumpătaţii, cu cercul al doilea în care se găsesc cei ce iubesc luxul, impudicii şi cei morţi din cauza dragostei. Sunt păziţi de Minos, care hotărăşte şi locul în care îşi vor ispăşi pedepsele : Cleopatra, Semiramida, Elena din Troia, Tristan, Paolo şi Francesca da Rimini, aceştia fiind osândiţi să fie purtaţi de vânt pe malurile abisului.
În al treilea cerc întâlnim gurmanzii reprezentaţi printr-un concetăţean al lui Dante şi care sunt sub paza lui Cerber, ei sunt întinşi în noroi sub ploaie, la infinit. Urmează cercul avarilor şi al risipitorilor, păzit de Plutus, zeul grec al bunăstării, unde pedeapsa consta în a împinge o stâncă imensă la nesfârşit.
Al cincilea cerc, Styxul, este cercul destinat colericilor şi melancolicilor care sunt condamnaţi să se muşte între ei sau să fie înecaţi în noroi sub paza lui Phlegyas.
Urmează cetatea Dite, unde intrarea se dovedeşte dificilă, demonii, Meduza şi Furiile păzind cu străşnicie zidurile cetăţii, în schimb un mesager divin le va deschide poarta.
Al şaselea cerc este cel în care întâlnim ereticii, printre care şi Papa Anastase II susţinătorul arianismului.
Al şaptelea cerc este cel al violenţilor, acest cerc e împărţit în trei.
Există partea violenţilor contra semenilor, unde ucigaşii sunt chinuiţi de săgeţile a trei centauri (Pholus, Nessus şi Chiron) şi fierţi într-o mare de sânge.
Apoi cea a violenţilor contra lor înşişi, sinucigaşii, aceştia sunt transformaţi în arbori din care harpiile şi câinii negri muşcă cu nesaţ, printre aceştia se află şi Pierre des Vignes, Jacques de Saint-André.
La urmă se găsesc cei ce au comis violenţe împotriva lui Dumnezeu sau a firii: blasfemiatorii, printre care Capaneus cel fulgerat de Zeus.În acest cerc plouă cu foc, sufletele sunt imobilizate în nisip sau aleargă fără oprire.Tot aici găsim şi intelectuali ca Brunetto Latini (filosof şi orator) conselier şi mentor al lui Dante. Urmează sodomiţii printre care Guido Guerra, demnitar cunoscut în epoca lui Dante. Cu ajutorul unei funii reuşesc să fugă printr-un puţ înaintea de sosirea monstrului Geryon reprezentantul fraudei.
Următoarea oprire din al şaptelea cerc este cea în faţa uşuraticilor.Apoi se intră în al optulea cerc al mincinoşilor împărţit în 10 văi:
1. seducătorii unde îi întâlnim pe Iason şi pe Caccianemicom, un bolognez care a fost plătit să-i seducă sora.
2. linguşitorii printre care un alt cunoscut al lui Dante: Alessio Intermini de Lucques
3. simoniacii reprezentaţi prin Simon Magul şi Papa Nicolae al III-lea
4. vrăjitorii şi prezicătorii printre care Tiresias şi fiica sa
5. este locul celor ce iau şi dau mită
6. aparţine ipocriţilor reprezentaţi de Caiafa, judecătorul lui Hristos
7. hoţii printre care şi Vanni Fucci sufocat la infinit de şerpi
8. îi întâlneşte pe Ulise şi Diomede în locul destinat celor ce dau sfaturi
proaste
9. este pentru cei care învrăjbesc oamenii între ei, aceştia sunt toţi cu membre lipsă şi/ sau bucăţi de corp tăiate, aici apare Mosca cel care a pornit numeroase războaie în Florenţa
10.
a) alchimiştii printre care Griffolino şi Capocchio,
b) falsificatorii şi şarlatanii
– prefăcătorii ca Gianni Schicchi
– falsificatorii de bani ca Maestrul Adam
– mincinoşi ca Simon şi Putifar
Între cel de-al optulea şi cel de-al nouălea cerc se întâlnesc cu giganţi, iar Antaeus îi ajută să intre în al nouălea cerc.
Al nouălea cerc se întinde peste apele îngheţate ale Cocytus-ului, şi este cercul trădătorilor: trădători de oraş, de părinţi, ai gazdelor, ai binefăcătorilor. Aici îl întâlnim şi pe Lucifer îngropat în gheaţă până la piept, are trei capete, unul roşu de mânie, altul livid de neputiinţă şi altul negru de ignoranţă cele trei capete îi mestecă la infinit pe Iuda, Brutus şi Cassius.
Dincolo de mesajul religios şi politic, Divina comedie are şi un mesaj romantic şi unul fantastic.S-au făcut mai multe scenografii pornind de la scrierea de bază fiecare insistând pe una dintre aceste laturi. Am să vă prezint o satiră animată care pe mine m-a impresionat şi care se adaptează anilor 2000.
Este vorba tot de un Dante care împreună cu Vergiliu se plimbă printr-un iad tridimensional într-o călătorie la capătul lumii subpământene, unde viziunea grafică apocaliptică se îmbină cu epoca victoriană a teatrului de păpuşi,în care personaje contemporane ca preşedinţi, papi, femei cunoscute sau mai puţin cunoscute.
Filmul e regizat de Sandow Birk după un scenariu scris tot de el ca varianta la Infernul din Divina Comedie a lui Dante, la care a alăturat schiţe după gravurile lui Gustave Doré.
Actorii sunt păpuşi de hârtie făcute de mână şi efecte speciale sunt tot hand made , vocea lui Virgilius aparţine lui James Cromwell, iar filmul a câştigat The Award of the Best Feature Film în 2007 la Laussane Underground Film Festival.
Am dat exemplu acestui film spre a vă stârni să citiţi Dante, fiindcă datorită contextului politic depăşit şi al personajelor publice necontemporane mulţi renunţă la lectura Divinei Comedii, însă vă asigur că îmbinând filmul şi lectura putem isca un joc al imaginaţiei în care să înlocuim personajele lui Dante cu figuri ale secolului nostru şi care să se înscrie în contextul acesta în care se discută tot mai mult apocalipsa în paralel cu politica.Iar ca element suplimentar vă precizez că filmuleţul îl aduce în vizor şi pe “geniul Carpaţilor” din anii ’80.
M-am trezit azi dimineata cu RFI Sa fie din obisnuita de a auzi “bonjour” dimineata cand ma trezesc sau din obisnuita de a ma trezi cu muzica dans la langue de Voltaire ? Hmmmm cred ca din intamplare…. piticot al meu a dat de RFI azi dimineata butonand radioul. Bucuria a fost a mea, am auzit o melo care m-a obsedat toata ziulica, am gugalit ce am gugalit si iata ce am gasit:
Mes peurs se sont toues endormies
mes vacarmes sonores
N’ont pas ouvert l’oeil de la nuit
Blotti contre ton corps
Je me sens comme dans un lit
De voluptés d’or
Mes vents du Nord m’est do, ré mi
Dorénavant sont morts
Elle me dit qu’elle n’aime que les slows en anglais
Et j’expire un Shakespeare très français
Si les locutions traînent
L’intention y est
Quand je fais…
I love You
Dans vase soliflore, j’ai mis
Ma plus belle fleur
je la porte à mon coeur repris
Et vois cet amour éclore
J’étais hier comme un loup gris
Hurlant la Lune et mort
Ma vie, ce petit colibri
De volupté colore
Elle me dit qu’elle n’aime que les slows en anglais
Et j’expire un Shakespeare très français
Si les locutions traînent
L’intention est reine
Quand je fais…
I love You
Elle me dit qu’elle n’aime que les mots doux anglais
Que j’expire un Shakespeare très français
Si les locutions traînent
ne m’en veux pas Lady when I say…
I love You
Stiu…stiu…c’est pour les ados…..voi fi fiind si eu o mica mare adolescenta, dupa cum mi se mai spune ….c’est la vie dimanche matin…Lalala i love you
Astăzi din nou despre femeie şi libertate .Până unde merge libertatea femeii? Eistă sau nu există graniţe ale feminităţii? Cât mai rămâne din inocenţa şi puritatea ei în momentul în care intra cu forţă în lumea bărbaţilor? Sunt doar întrebări care probabil că ne scormonesc gândurile nouă femeilor, lor bărbaţilor şi care mi-au revenit azi pentru că se împlinesc 23 de ani de la trecerea în nefiinţă a celei care a deschis calea acestor întrebări: Simone de Beauvoir.
Simone de Beauvoir spunea despre femeie : “Iată ce caracterizează în chip fundamental femeia: ea este Celălalt în inima unei totalităţi ai cărei doi termeni sunt necesari unul celuilalt.” mai multe citate din Al doilea sex găsiţi într-un fragment aici. Iar la polul opus vă aduc un citat din Kierkegaard: “Ce nenorocire este să fii femeie! Şi totuşi, cea mai mare nenorocire pentru o femeie este să nu înţeleagă că este femeie.”
Şi mă întreb din nou de care parte a baricadei ne situăm în momentul în care suntem sincere cu noi, de care parte a baricadei ne situează ei când sunt sinceri? Dacă rămânem la stadiul de întrebare şi privim fotografiile lui Robert Doisneau născut la 14 aprilie 1912,
poate reuşim să conturăm o lume a femeii, eu am subliniat doar stadiile de dezvoltare : Femeia în devenire – fetiţa şi grija maternă Femeia în formare -adolescenta zglobie Femeia şi dragostea Femeia şi joaca Femeia şi împlinirea sentimentală Femeia mulaj-împletirea sufletelor şi trupurilor Femeia şi singurătatea
În primul rând m-aş întreba şi v-aş întreba în care dintre fotografiile de mai sus vă regăsiţi sau vă regăsiţi jumătatea, în al doilea rând se formulează singură încă o întrebare: există în lumea aceasta fotografică acea diferenţiere despre care am pomenit mai sus, este femeia aici femeie raportată la sine sau raportată la celălalt?
Astăzi m-am afundat în întrebări, sunt întrebările care îmi bântuie lumea feminină fie ea virtuală, fie ea reală şi care sunt sigură că sub o formă sau alta o regăsesc şi în interiorul vostru. Răspunsurile noastre pot contura o altă lume, în care sexismul şi feminismul să nu existe şi în care femeia poate fi mândră că provine din coasta lui Adam, iar bărbatul poate fi recunoscător că ea este gâtul pe care se sprijină .
Ce ziceţi ne încumetăm să îi dăm forme virtuale?
Ca un mic prolog vă las un strop de Jean Ferrat în literele lui Louis Aragon:
“La femme est l’avenir de l’homme”:
La 31 martie 1933 se naşte Nichita Hristea Stănescu la Ploieşti, poet, scriitor şi eseist ales post-mortem membru al Academiei Române, cel care avea să spună despre el :
“Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte”. (Autoportret în Epica magna)
Despre Nichita se pot spune miliarde de cuvinte sau se poate asculta, prefer astăzi să-i las cuvintele să vorbească şi să tac.
Am să fac un mic pelerinaj prin poemele, fotografiile, interviurile şi cântecele care i-au preluat versurile.
Să fie acest drum în interiorul lui Nichita cadoul meu pentru ” cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial”, după cum îl numea Ştefan Augustin Doinaş, adăugând “Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei.” Primãvara
Primejdii dulci alcatuind sub gene,
mi te ivesti istovitor de dulce
cu sinii bulbucati zvicnind sã culce
pe ei sarutul lutului, alene.
Te stingi încet din mine, iara
sub piept loveste-n caldarim o minge
si ziua pe trotuare se prelinge,
lasind în urma-i iz de primavara.
Alaturi de mocirlele uscate
ies pomii toti cu trunchiurile-n floare
Hei… zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam cite fete-s astazi deflorate?
Un orizont pierdut, cu buze rosii
saruta-n crestet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din departare
si mor în primavara ofticosii…(Artgotice)
Cãtre Galateea
Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si mã rog de tine,
naste-mã.
Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape -
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea…
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si mã rog de tine,
naste-mã.
Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile – miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele – umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe carc mi-I plec în fata ta si mã rog de tine,
naste-mã. Naste-mã. (Dreptul la timp)
Râsu’ plânsu’
Pleoapa cu dinti, cu lacrima manjita,
sare cazuta în bucate,
dovada ca nu pot trai numai acum
sunt amintirele mele, toate …
Dovada ca nu pot vedea fãrã martori
e copilaria, adolescenta mea,
dubland nefiinta acestei secunde
cu nefiinta ei de candva.
Ah, rasu’ plansu’
ah, rasu’ plansu’
mã bufneste când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.
Ah, rasu’ plansu’
ah, rasu’ plansu’
în ochiul lucrurilor reci
si-n dintele lor muscator, ca si sceptrul
neinventatilor regi. (Necuvintele)
Poveste sentimentalã
Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu – la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi,
inainte si inapoi.
Virtejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pãmânt,
numai ca sã privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvint,
ca pe sub laba unui leu alergind.
Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,
inainte si inapoi,
si cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, intr-un virtej aproape vãzut,
structura materiei, de la-nceput. (O viziune a sentimentelor)
Tinerii
Se saruta, ah, se saruta, se saruta
tinerii pe strazi, în bistrouri, pe parapete,
se saruta intruna ca si cum ei insisi
n-ar fi decât niste terminatii
ale sarutului.
Se saruta, ah, se saruta printre masinile-n goana,
în statiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se saruta cu disperare,
cu violenta, ca si cum
la capatul sarutului, la sfirsitul sarutului, dupa sarut
n-ar urma decât batrinetea proscrisa
si moartea.
Se saruta, ah, se saruta tinerii subtiri
si indragostiti, Atât de subtiri, ca si cum
ar ignora existenta piinii pe lume.
Atât de indragostiti, ca si cum, ca si cum
ar ignora existenta insasi a lumii.
Se saruta, ah, se saruta ca si cum ar fi
în intuneric, în intunericul cel mai sigur,
ca si cum nu i-ar vedea nimeni,ca si cum
soarele ar urma sã rasara
luminos
abia
dupa ce gurile rupte de sarut si-nsingerate
n-ar mai fi în stare sã se sarute
decât cu dintii.
Lunã în câmp
Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea sã-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.
Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei
si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.
Eu te privesc în ochi si-n jur sã sterg copacii
In ochii tai cu luna mã rasfrang
… si ai putea, uitand, sã ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng. ( Sensul iubirii)
Lecţia despre cub
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
până când cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat! (Epica magna)
nichitastanescu
Nod 19
Ia cunostinta ca pot ucide,
ca pot zdrobi cu calcaiul capul suav
al stelei rasarinde si placide,
din pricina careia am devenit zugrav!
Ia cunostinta ca nu am mila de mine,
ca sangele meu mi-l amestec cu mestecenii!
Grabnic ti-aduc la cunostinta toate acestea!
Vezi ce faci! ( Noduri si semne)
Somnul cu fierãstraie-n el
Somnul cu fierastraie-n el
taie capetele cailor
si caii alearga nechezind cu sange,
ca niste mese rosii, fugite pe strazi,
de la cina cea de taina.
Si caii alearga, în aburii rosii
clatinand umbre. In sai, fantome.
Frunze se lipesc de gaturile lor
sau se prabusesc de-a dreptul în ele,
cum se prabuseste umbra copacului în fantani.
Aduceti galeti, aduceti cani mari de sticla,
aduceti cani si pahare.
Aduceti castile vechi ramase din razboi,
aduceti-i pe toti carora le lipseste un ochi,
sau în loc de brat au un loc liber,
care poate fi umplut.
Peste tot sange de cal decapitat
curge în voie, si
eu cel care-am vãzut primul
acestea
va vestesc ca am baut din el ...(Operele imperfecte)
Testament
Mã cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.
Iti scriu cu trupul meu viata
si mersul stelelor ti-l scriu.
Vocala cea mai lunga este ata
în care mortu-l cos, de viu.
Cãci trebuie sã dam si marturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere tirzie
tinind alãturi morti si vii.
Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fãrã sã stim unde ne duce
în care dalbe viituri.
Incit nu stim cine traieste -
cuvintul poate, poate trupul.
Zapada alba Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasa lupul…(In dulcele stil clasic)
Starea de a fi ciresar
Ah, n-o så stie nimeni
gingasa pricinå a ciresului
profunda pricinå a stejarului
cauza ochilor mei.
Ah, n-o så stie nimeni
zburata pricinå a påsårilor
impietrita pricinå a pietrelor
cauza inimii mele.
Ah, n-o så stie nimeni
neagra pricinå a påmintului
curgåtoarea pricinå a riurilor
cauza sufletului meu.(Maretia frigului)
Poem
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…(O viziune a sentimentelor)
Închinare
Adolescenţii, bărbaţii, bătrânii
aspiraţia, rodnicia, împlinirea
vârste trecându-şi puterea, arborele
din cele opt ore – ale zilei de muncă.
Mai mulţi fii ai pământului ţării,
ce fericire!
Ei fac să răsară-n opt ore sfera
întreagă a Timpului! (Roşu vertical)
Noi
Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.
Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi a avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.
Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.( Un pământ numit România )
A cumpăra un câine
A venit îngerul şi mi-a spus:
- Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.( Belgradul în cinci prieteni )
Cum sa ma-nsurubez in aer?
Cum să mă-nşurubez în aer, pământule?
Cum să m-arăt din unghiul, al privirii,
gândule,
cu ce e mai puţin din mine dat pieirii?
Cum să m-arăt în trup pe care nu-l doresc,
neîntomnat şi-n azvârlire,
plin de verdeaţă şi regesc
şi armăsar păscând câmpii asire?
Cum să-ţi atârn de nară, logodit,
şi sângelui tău să îi fiu nutreţ?
Cum să mă spulber din dorul gândit?
Şi cum să-ţi fiu nepreţios, de preţ?
Poate fiind?
Sau, poate nefiind? (Starea confesiunii)
Nuntă marină
Burează cu lapți peste icre
aproape de țărm,
printre pietrele păroase
peștii dansează, dansează.
Să nu te azvârli în mare
noaptea aceasta!
Ea este oprită înotului.
Să ți lopețile drepte ca niște catarge
și fără de cântec împins din spate
de lună,
nevătămat vei ajunge în port. (postume-Cărțile Sibiline)
Aşa s-a schimbat Nichita în cuvinte …aşa ne învaţă pe noi să ne transformăm
Dansul rămâne unul dintre punctele centrale în viaţa mea personală şi culturală, întotdeauna m-au atras dansurile, dansatorii şi atmosfera pe ringul cu mişcări sălbatice, cei care sunteţi prin preajmă aţi văzut posturile mele revin asupra dansului de câte ori am ocazia. Pentru mine dansul este în primul rând plăcere, în al doilea rând comunicare şi apoi eliberare.
Aş vorbi despre multe dansuri care mi-au furat clipa şi sufletul de-a lungul vieţii, îmi amintesc din copilărie am fost marcată de Bolero, de dansul lui John Travolta din Saturday night fever, de dansul din Dirty Dancing, Michael Jackson şi Madonna, de Paula Abdul şi de Freddie Mercury, MC Hammer şi multe altele, am vrut doar să dau câte un exemplu din fiecare registru. Apoi au început filmele şi baletul dar aici îmi trebuie un articol special să le aduc pe toate, am să amintesc doar in fugă tangourile din Scent of a woman şi Moulin rouge pe Baryshnikov în White Nights şi dansul piticului din Twin peaks despre care am scris zilele trecute.
Nu nu aniversăm astăzi niciun coregraf, nicio balerină, însă cei prezenţi încalendarul artistic de astăzi mi-au vorbit mie despre dans. E vorba de Sarah Vaughan ( n. 27 martie 1924), Maria Schnieder ( n. 27 martie 1952) şi Quentin Tarantino ( 1963).Dansurile lor sunt dansuri ieşite din tipare, sunt dansuri ciudate şi incitante, sparg canoanele coregrafice şi introduc sau continuă alte idei, dansurile acestea conţin tot ceea ce văd eu într-un dans: plăcere, comunicare, eliberare
Dansul şi melodia CAPRICIU, “Whatever Lola wants, Lola gets” în interpretarea lui Sarah Vaughan
Dansul AFRODISIAC, un ultim tango în Paris alături de actriţa Maria Schneider
Dansul PROVOCARE, concursul de dans din Pulp Fiction cu scenariul lui Quentin Tarantino
Dansul TRANSĂ, tot în Pulp Fiction
Dansul LUPTĂ cu aceeaşi Uma Thurman tot în scenariul lui Quentin Tarantino, dar de data aceasta în Kill Bill
Dansul SUCCES, satisfacţia din scena finală a filmului Four rooms cu şi de Quentin Tarantino
Dansul FATAL al Juliettei Lewis în rolul lui Mallory Knox din filmul Natural Born Killers adaptare a lui Oliver Stone după un scenariu al lui Quentin Tarantino
Pe cât de bizare toate aceste dansuri pe atât de comunicative, după mine poartă în ele tot mesajul ideatic al filmelor în cauză.
Oare cum ar fi dacă în anumite momente din viaţă ne-am exprima prin dans? Pentru că tot vorbisem cu Angela despre tăcere şi sinceritate, dansul le îmbină perfect pe amândouă.
Despre îndrăgostire am vorbit cu ceva zile în urmă, apoi am propus o discuţie despre sacru şi profan în cuplu afirmând că în ciuda sacralizării prin dragoste şi ritualuri de umanizare de conturare a vieţii în dragoste, cu dragoste şi spre dragoste, cuplul decade în profan, se destramă şi piere.
Astăzi cu ajutorul celor prezenţi în calendarul Galei, am să încerc să conturez această traiectorie din păcate decadentă.
1. Imediat după îndrăgostire, cuplul trece printr-o puternică relaţie formată dintr-o atracţie fizică, cerebrală şi emoţională, dragostea devenind pasiune care de multe ori poate semăna cu
Am adus din nou un fragment din “Şatra” filmul lui Emil Loteanu, pentru că îl consider unul dintre cele mai relevante filme în ceea ce priveşte pasiunea, pentru că înainte de subtilităţi etnice, de înfăţişare a vieţii boeme, de pledoarie a libertăţii “Tabor ukhodit vnebo” este un film despre pasiune.Scenariul este scris de Emil Loteanu după o nuvelă a lui Maxim Gorki
maxim_gorki
( pe care îl aniversăm astăzi), o primă nuvelă a sa publicată în ziarul “Kvkaz” în 1892 cu titlul “Makar Chudra”, cu această ocazie Alexei Maximovici Pechkov şi-a ales şi pseudonimul Gorki ( care înseamnă amar în rusă).Nuvela vorbeşte despre dragostea dintre Rada, femeia rebelă, liberă până în măduva oaselor pe care nimeni şi nimic nu o poate stăpâni şi Zobar, hoţul de cai un boem şi un spirit neîmblânzit, de pasiunea dintre ei şi urmările acesteia.
2.Pasiunea în momentul în care nu-şi mai este suficientă sie înseşi se transformă într-o relaţie carnală, în care se încearcă totul, în care imaginaţia nu are stavile, iar senzualitatea prinde forme diferite.Cred că cel mai explicit exemplu în acest domeniu îl găsim în cinematografie la Bernardo Bertolucci
bernardo-bertolucci
, care astăzi împlineşte 68 de ani.Multe din filmele lui Bertolucci mi-au rămas înscrise pe retina cinefilă, însă trei dintre ele parcă nu le pot despărţi.Au acelaşi fir roşu ce le leagă: sex, politică şi cinefilie.În plus ideea de bază pare a fi “there is no love, only proofs of love”, actriţele seamănă între ele Maria Schneider, Liv Taylor şi Eva Green sunt brunetele lui Bertolucci, scenele de sex sunt abundente vrând să expună parcă gândurile personajelor, să insiste asupra puterii relaţiei carnale în viaţă. În pofida scenelor explicite, sexul în scenele lui Bertolucci este considerat o modalitate de înţelegere a condiţiei umane, iată şi filmele despre care vorbeam:
a) Last tango in Paris
b) Stealing Beauty
c) The dreamers
Este vorba despre o perioadă în care simţurile sub orice formă se cuibăresc în imaginaţia cuplului sau invers, momente în care nu există frica de ridicol, în care dragostea e la un pas de nebunie, iar limitele par inexistente, atunci suntem capabili probabil de cele mai nesăbuite dar şi cele mai interesante experienţe de cuplu.
3) Încet acestea dispar şi se instalează rutina,
jerry-lewis
viaţa de cuplu este ca o scrisoare bătută la maşină de scris, amuzant ce e drept dacă ne amintim de interpretarea lui Jerry Lewis, care astăzi ajunge la vârsta de 83 de ani, şi care incă ne face să zâmbim
Rutina însă nu este aducătoare de zâmbete, la început aduce confortul împreună cu ea, dar apoi reacţionează ca rugina, încet încet ne distruge sufletul, dragostea.
4) Declinul iubirii este etapa următoare, iar cel mai bine ne vorbeşte despre el Sully Prudhomme, poet francez şi primul laureat al premiului Nobel în literatură în anul 1901, născut tot în data de 16 martie, în 1839
sully-prudhomme
DECLIN D’AMOUR
Dans le mortel soupir de l’automne, qui frôle
Au bord du lac les joncs frileux,
Passe un murmure éteint : c’est l’eau triste et
Le saule
Qui se parlent entre eux.
Le saule : ” je languis, vois ! Ma verdure tombe
Et jonche ton cristal glacé ;
Toi qui fus la compagne, aujourd’hui sois la tombe
De mon printemps passé. “
Il dit. La feuille glisse et va jaunir l’eau brune.
L’eau répond : ” ô mon pâle amant,
Ne laisse pas ainsi tomber une par une
Tes feuilles lentement ;
” ce baiser me fait mal, autant, je te l’assure,
Que les coups des avirons lourds ;
Le frisson qu’il me donne est comme une blessure
Qui s’élargit toujours.
” ce n’est qu’un point d’ abord, puis un cercle qui
Tremble
Et qui grandit, multiplié ;
Et les fleurs de mes bords sentent toutes ensemble
Un sanglot à leur pied.
” que ce tressaillement rare et long me tourmente !
Pourquoi m’oublier peu à peu ?
Secoue en une fois, cruel, sur ton amante
Tous tes baisers d’adieu ! “
5) După această cădere, sufletul e fărâmiţat şi durerea se instalează în toate mădularele, toate colţurile sufletului se închid în ele însele, nimeni ţi nimic pare să nu le mai atingă, aşa cum tot Sully Prudhomme ne spune în poemul său Le Vase brisé:
Le vase où meurt cette verveine
D’un coup d’éventail fut fêlé ;
Le coup dut l’effleurer à peine :
Aucun bruit ne l’a révélé.
Mais la légère meurtrissure,
Mordant le cristal chaque jour,
D’une marche invisible et sûre,
En a fait lentement le tour.
Son eau fraîche a fui goutte à goutte,
Le suc des fleurs s’est épuisé ;
Personne encore ne s’en doute,
N’y touchez pas, il est brisé.
Souvent aussi la main qu’on aime,
Effleurant le cœur, le meurtrit ;
Puis le cœur se fend de lui-même,
La fleur de son amour périt ;
Toujours intact aux yeux du monde,
Il sent croître et pleurer tout bas
Sa blessure fine et profonde ;
Il est brisé, n’y touchez pas.
6) În cele din urmă, răniţi ne găsim alinarea în muzică medităm, ne amintim de dragostea pierdută, iar unduirile inimii zdrobite par sunete triste de acordeon, mă gândesc la acordeonul lui Ramzan Paskayev, unul dintre cei mai talentaţi acordeonisti ceceni, aniversat tot astăzi
7) Se întâmplă adeseori să vrem să ne alinăm neîmplinirile în braţele primului venit, să vrem să uităm dragostea vieţii în sufletul altcuiva, încercăm să ne umplem viaţa cu iubire de orice natură care să acoperă golul lăsat şi rănile amorului trecut, în concluzie să începem o relaţie nouă cu toate riscurile pe care le implică.Această parte îmi aduce oarecum aminte de pianista lui Elfriede Jelinek, poate nu întâmplător, căci astăzi împlineşte 56 de ani Isabelle Huppert
isabelle-huppert
cea care a interpretat-o pe Erika Kosuth, personajul principal din romanul lureatei premiului Nobel din literatură în 2004, în filmul Pianista din 2001, în regia lui Michael Haneke. Chiar dacă evoluţia Erikăi nu era asemănătoare cu ceea ce am descris eu mai sus, la acest punct suita de evenimente din viaţa profesoarei de pian şi ultima treaptă a iubirii se pot întâlni, pentru că e vorba de fapt despre insucces, despre iubiri care sfârşesc urât cu scene de violenţă şi ignorare cu lipsă de suflet, de iubire şi de umanitate în care nu mai regăsim nimic din ceea ce a fost cândva frumos şi din care există riscul să ieşim cu traume mari, poate nu de natura celei prin care trece Erika şi care duce la sinucidere, însă cu dureri şi mai mari decât tristeţea unui suflet ciobit, mai bine spus cu un suflet făcut bucăţi şi care nu mai poate fi reconstituit, un puzzle sentimental fără soluţii.
Mă întreb dacă şi voi vedeţi tot aşa scara pe care coboară dragostea, pe care se profanizează sentimentul cel mai nobil….
Pentru că astăzi se împlinesc 744 de ani de la naşterea lui Dante Aligheri, mă opresc puţin asupra Divinei Comedie şi a geografiei sale. Dante consideră Terra în mijlocul universului, iar în centrul pământului îl fixează pe diavol, pe Lucifer care atunci când a căzut din cer a format o groapă sub formă de pâlnie exact sub Ierusalim, această groapă constituind Infernul cu cele nouă cercuri ale sale, o cărare îngustă duce spre Purgatoriu, iar deasupra acestuia se află Edenul.
….c’est la vie dimanche matin…Lalala i love you
